uscată.
Ne aflam în colbul portocaliu, străin, din altă lume. Am avut la dispoziţie o singură secundă năucitoare ca să văd câmpia aurie şi nesfârşită, cerul atât de larg, încât părea un ocean suspendat deasupra mea, înainte ca o voce aspră să grăiască:
— Isuse, i-un alai întreg! În regulă, oameni buni, rămâneţi unde sunteţi şi întoarceţi-vă foarte încet. Apoi îmi veţi spune cu ce treabă aţi venit şi cum, pentru numele bunului Cristos, aţi găsit uşa noastră.
237

9. Uşa în flăcări
Când pui piciorul într-o lume străină şi ţi-e frig, îţi simţi membrele cuprinse de slăbiciune şi eşti doar pe jumătate îmbrăcat, tinzi să faci ce ţi se spune. Ne-am întors toţi trei încet.
În faţa noastră se afla un bătrân înalt şi deşirat, jerpelit, care semăna bine cu o sperietoare de ciori, dacă sperietorile ar avea bărbi cu smocuri albe şi ar mânui suliţe. Purta o haină gri cu aspect vag marţial, o pereche de sandale grosolane făcute din sfoară şi cauciuc şi o pană
strălucitoare înfiptă în coama albă de păr încâlcit. Mormăi, împungând cu vârful suliţei spre abdomenul meu.
Am ridicat mâinile, care-mi tremurau.
— Vă rog, domnule, încercăm doar să… am început, iar vocea îmi suna vrednică de milă şi îngrozită fără să fac niciun efort.
Dar efectul a fost subminat cumva de Bad, dinspre care se auzeau nişte sunete de motor la ralanti, cu coama zbârlită, precum şi de Jane, care scosese revolverul domnului Locke şi-l îndreptase spre pieptul bătrânului.
Privirea lui scăpără spre armă şi înapoi spre mine, înăsprindu-se.
— Dă-i drumul, domnişoară. Totuşi pun rămăşag c-aş apuca să-i spintec burta fetei ăsteia înainte să sângerez de moarte. Vrei să pui rămăşag cu mine?
Urmară câteva momente de neclintire, în care mi-am închipuit cât de neplăcut ar fi să-mi scoată intestinele cu o suliţă ruginită şi improvizată şi mi-am înjurat în gând tatăl pentru proasta sa judecată, apoi Samuel păşi între noi.
Se aplecă uşurel în faţă, până când vârful suliţei ajunse să-i apese pe cămaşă.
— Domnule, nu este nevoie de aşa ceva. Nu vă vrem răul, vă jur.
Făcu un gest aprig spre Jane, a cărui însemnătate era „lasă arma,
238
femeie”, însă ea îl ignoră complet. Doar căutăm un… ăăă, loc în care să
ne ascundem pentru scurt timp. N-am vrut să dăm buzna.
Ochii bătrânului rămaseră mijiţi şi bănuitori, ca două bile albastre şi umede adâncite în cutele pielii.
Samuel îşi umezi buzele şi încercă din nou.
— Să mai încercăm o dată, bine? Eu sunt Samuel Zappia, de la băcănia Zappia Family Groceries din Vermont. El este domnul Sindbad, mai adesea numit Bad; domnişoara Jane Irimu, care va coborî arma foarte curând, sunt sigur; şi domnişoara January Scaller. Ni s-a spus că
ăsta e un loc bun să…
— Scholar?
Bărbatul scuipă cuvântul, înclinând bărbia către mine.
Am încuviinţat din cap peste umărul lui Samuel.
— Atunci eşti fata lui Julian?
Am simţit furnicături pe piele auzind numele tatei. Am încuviinţat iarăşi din cap.
— Să fiu al naibii. Vârful suliţei coborî brusc spre pământ. Bărbatul se sprijini confortabil de arma lui, scobindu-se cu o unghie în dinţii strâmbi şi strângând din ochi prietenos spre noi. Îmi pare rău că te-am speriat, scumpo, e greşeala mea. Dar rostul unui paznic este să stea de pază, nu-i aşa, şi nu poţi fi niciodată prea prudent. Haideţi cu mine şi o să vă facem rost de nişte mâncare caldă şi un loc unde să vă hodiniţi.
Doar dacă – şi aici făcu semn spre copacul noduros, împovărat de vreme din spatele nostru, şi către Uşa îngustă cuibărită între rădăcinile sale – nu cumva s-ar putea să vină cineva în goană după domniile voastre?
Samuel şi cu mine l-am privit lung, într-o tăcere uşor uimită, însă
Jane scoase un sunet care arăta că se gândeşte la întrebarea lui.
— Nu imediat, nu.
Revolverul dispăruse din nou în bocceaua ei înnodată strâns, iar mârâiala lui Bad se transformase în mormăieli intermitente. Coada i se mişcă foarte uşor, nu în semn de prietenie, ci de încetare a ostilităţilor deschise.
— Atunci haideţi. Poate ajungem la timp pentru cină, dacă ne zorim.
Bărbatul se întoarse către soarele ce apunea, se aplecă să ridice o bicicletă roşie şi ruginită din iarba înaltă şi începu să meargă pe lângă
ea pe o potecă îngustă. Fluiera fără o melodie anume în timp ce înainta.
Am schimbat o serie de priviri, mergând de la „ce naiba, haidem”
