239
până la „măcar nu mai încearcă să ne omoare”, şi l-am urmat. Înaintam cu greu pe câmp, în timp ce ultimele raze roşii de soare ne încălzeau obrajii, alungându-ne frigul Atlanticului din oase. Bătrânul alterna între fluierat şi sporovăială, deloc descumpănit de tăcerea noastră
obosită şi ţâfnoasă.
Am aflat că se numea John Solomon Ayers, că prietenii îi ziceau Sol şi că se născuse în ţinutul Polk, din statul Tennessee, în anul 1847. Se înrolase în Regimentul al III-lea Infanterie din Tennessee când avea şaisprezece ani, dezertase la şaptesprezece, când îşi dăduse seama că
urma probabil să moară nefericit şi flămând pentru vreun cultivator bogat de bumbac care n-ar fi dat o para chioară pe el, şi fusese degrabă
luat prizonier de către yankei. Îşi petrecuse câţiva ani într-o închisoare din Massachusetts, apoi evadase şi fugise spre coastă. Dăduse accidental peste lumea asta şi de atunci rămăsese aici.
— Şi ai fost, ăăă, singur-singurel? Până când a sosit tatăl meu?
Simţeam că asta ar fi explicat câteva dintre trăsăturile mai excentrice ale lui Solomon. Mi l-am imaginat stând ghemuit într-un bordei săpat în pământ, fluierând doar pentru sine, poate izgonit de băştinaşi… Şi unde erau băştinaşii acestei lumi? Era vreo şansă să se năpustească asupra noastră într-o hoardă infernală? Am aruncat o privire spre orizontul pustiu, dar n-am văzut nimic mai alarmant decât o linie joasă de dealuri şi un talmeş-balmeş de stânci nisipii drept în faţă.
Solomon chicoti.
— Doamne, nu! Arcadia – aşa îi spunem noi, cine ştie cum era numită pe vremuri – mai are un pic şi devine un oraş zilele astea. Nu că
am văzut eu prea multe din astea. Aproape am ajuns.
Nimeni nu-i răspunse, dar chipul lui Jane exprima cel mai profund scepticism.
Pietrele acelea în dezordine se desluşeau mai mari pe măsură ce mergeam spre ele, transformându-se în bolovani masivi care se sprijineau unii de alţii în unghiuri precare. Câteva păsări – vulturi, poate, sau şoimi, de aceeaşi culoare aurie sclipitoare ca pana din părul lui Sol – ne urmăreau cu neîncredere, cocoţate pe stâncile abrupte. Îşi luară zborul când ne-am mai apropiat, părând, printr-un truc al luminii care pălea, că dispar în văzduh.
Solomon ne conduse la o despărţitură între două dintre stâncile cele mai mari, care formau un tunel umbrit cu o perdea ciudată,
240
strălucitoare, atârnată la intrare. Doar când am ajuns în faţa ei mi-am dat seama că nu era o ţesătură, ci era alcătuită din zeci şi zeci de pene aurii legate, care se legănau ca nişte clopoţei de vânt moi. Puteam vedea prin ele de cealaltă parte a stâncilor care stăteau în picioare: câteva dealuri pustii, ierburi ce se mlădiau la nesfârşit în adierea vântului, ultima sclipire trandafirie a soarelui care apunea. Niciun oraş
secret.
Solomon îşi rezemă bicicleta de una dintre pietre şi încrucişă
braţele, privind fix penele ca şi cum aştepta să se întâmple ceva. Bad scoase un scheunat de nerăbdare.
— Mă scuzaţi, domnule Ayers, am început eu.
— Sol, te rog, zise el pe un ton absent.
— Bine. Scuză-mă, Sol, ce anume…
Dar înainte de a găsi un mod politicos de a-l întreba dacă era un nebun cu frica lui Dumnezeu, care-şi petrecea timpul liber împletind perdele de pene, sau dacă într-adevăr avea o destinaţie reală în minte, am auzit nişte paşi înăbuşiţi. Veneau din întunericul dinapoia perdelei, însă acolo nu era nimic altceva decât piatră şi pământ prăfos…
Până când o mână lată dădu la o parte penele şi o femeie masivă cu un joben negru şi exagerat de înalt ieşi ca din senin şi se proţăpi în faţa noastră, cu braţele încrucişate şi cu ochii mijiţi. Jane rosti o serie de cuvinte pe care nu le-am recunoscut, dar care eram sigură că sunt nepoliticoase.
Femeia era rotunjoară, avea pielea roşu-maronie şi părul presărat cu şuviţe argintii. Purta o adunătură de haine la fel de pestriţă ca a lui Solomon, care includea un frac cu nasturi de argint, pantaloni croiţi din pânză groasă de sac şi un fel de guler colorat din mărgele, dar reuşea cumva să arate mai curând impunătoare decât comică. Se uită urât la fiecare dintre noi, pe rând, pe sub pleoapele lăsate.
— Oaspeţi, Sol?
Rosti cuvântul „oaspeţi” aşa cum ar fi spus „purici” sau „gripă”.
Solomon făcu o plecăciune exagerată.
— Daţi-mi voie să v-o prezint pe preastimata noastră şefă de trib –
nu mârâi la mine, draga mea, ştii că asta eşti – domnişoara Molly Neptune. Molly, ţi-l aminteşti pe Julian Scholar, tipul cel negru cu tatuaje? A intrat cu câţiva ani în urmă şi a pomenit de o fiică? Arătă
spre mine cu ambele palme întoarse, ca un pescar care prezintă o pradă deosebit de mare. În cele din urmă, ne-a făcut o vizită.
241
Asta nu păru s-o domolească decât puţin pe Molly Neptune.
— Am înţeles. Şi ăştilalţi?
Jane îşi ridică bărbia.
— Suntem companionii ei. Ni s-a încredinţat misiunea de a o ajuta să rămână în viaţă şi în siguranţă.
Companioni. Vezi curba acelui C ca două braţe deschise? Implica acel gen de prieteni care ar răpune balauri sau ar purcede în aventuri lipsite de speranţă sau ar depune jurăminte de sânge la miezul nopţii.
M-am abţinut cu greu să mă arunc de gâtul lui Jane în semn de recunoştinţă.
Molly îşi trecu limba peste dinţi.
— Nu pare că aţi făcut o treabă prea bună până acum, observă ea. E