În noaptea aceea, am dormit în una dintre casele fără stăpân, întinşi pe podeaua de lut, într-un cuib din pături şi pleduri împrumutate.
244
Stăteam privind stelele ce sclipeau prin găurile din acoperiş, la toate constelaţiile ale căror nume nu le ştiam.
— Jane? am rostit în şoaptă şi ea scoase un sunet iritat, de om aproape adormit. Cât timp crezi că va trebui să stăm aici pentru ca Societatea să ne lase în pace? Când va fi sigur să mergem să-l căutăm pe tata?
Urmă o scurtă tăcere.
— Cred c-ar trebui să te culci, January. Şi să-nveţi să trăieşti cu ceea ce ai.
Ce aveam? Cartea tatei şi cuţitul-monedă din argint, ambele înfăşurate strâns într-o faţă de pernă furată. Pe Bad, care sforăia uşurel lângă mine, pe Jane, pe Samuel. Propriile-mi cuvinte nescrise, care aşteptau să schimbe forma lumii.
Cu siguranţă, toate astea întreceau ceea ce nu aveam: o mamă, un tată, o casă. Cu siguranţă, avea să fie destul.
M-am trezit brusc, simţindu-mă ca o vieţuitoare eşuată pe ţărm şi lăsată să se usuce la soare: sărată, transpirată, mirosind a acru. Aş fi putut să-mi impun să adorm la loc, doar că Bad lătră scurt în semn de salut.
— Neaţa şi ţie, câine.
Era vocea lentă, aspră a lui Molly Neptune.
M-am ridicat în şezut. La fel şi Samuel. Jane făcu o mişcare jalnică, eşuată, ca un peşte azvârlit de valuri pe plajă, apoi îşi vârî faţa mai adânc în pături.
— Ce-a băut ea aseară era berea făcută de Sol. Va supravieţui. Molly păşi peste prag şi se aşeză turceşte pe podea. Probabil. Scoase la iveală
două borcane cu compot de prune şi o jumătate de pâine densă.
Mâncaţi. Şi o să stăm de vorbă.
— Despre ce?
Molly îşi scoase jobenul şi mă cântări din priviri cu gravitate.
— În lumea asta nu se supravieţuieşte uşor, January. Nu ştiu cât de multe ţi-a spus tatăl tău – „mult prea puţine, ca de obicei” –, dar este un ţinut arid, aspru. Nu putem şti cu siguranţă ce s-a întâmplat cu primii locuitori, dar bunicul meu susţinea că ăsta a fost Ţinutul Zorilor despre care vorbesc poveştile noastre, şi că strămoşii noştri aveau legături strânse cu oamenii ăştia. Poate că apoi au suferit de aceleaşi boli şi rele
245
care s-au abătut şi asupra noastră. Doar că ei n-au supravieţuit.
Ridică din umeri.
— Nu prea contează, de fapt. Dar înseamnă că toată lumea de aici trebuie să-şi aducă contribuţia, ca să nu avem şi noi soarta lor. Trebuie să stabilim ce contribuţie puteţi avea voi.
Am simţit împunsătura groaznică a îndoielii – Cu ce puteam eu contribui la existenţa acestor oameni duri, iscusiţi? Cu contabilitate?
Cu lecţii de latină? –, dar Samuel încuviinţă din cap, relaxat.
— La ce fel de munci putem ajuta?
— O, tot felul. Aducem apă de la un izvor din nord, cultivăm ce putem, vânăm şobolani de prerie şi căprioare… Producem tot ce ne trebuie. Aproape tot.
Privirea îndreptată de Molly către noi era ageră, vigilentă, ca şi cum ne punea la încercare inteligenţa.
Nu mă simţeam inteligentă.
— Deci… ce faceţi? Dacă nu-i destul?
Dar Samuel fu cel care răspunse. Ridică borcanul cu compot de prune în lumină şi-şi trecu degetul mare peste sticla cu litere în relief: BALL MASON JAR CO.
— Şterpelesc.
Nu părea să fie prea tulburat de asta. Pliurile din jurul ochilor lui Molly se adânciră cu un amuzament sumbru.
— Scormonim prin resturi, băiete. Găsim, împrumutăm, cumpărăm.
Şi uneori şterpelim. Credem că lumea voastră a furat destul de la fiecare dintre noi, aşa că n-ar fi rău să ne dea câte ceva înapoi.
Am încercat, totuşi nu am reuşit să mi-i închipui pe arcadieni plimbându-se la pas prin orăşelele din Maine fără a fi imediat observaţi, prinşi şi eventual vârâţi la zdup.
— Dar cum…?
— Cu mare grijă, răspunse Molly pe un ton sec. Şi dacă nu merge conform planului, avem astea. Îşi strecură două degete pe sub gulerul de mărgele şi scoase o pană aurie sclipitoare. Aţi văzut vulturii când aţi intrat, nu? Fiecăruia dintre ei îi cade o singură pană pe durata vieţii.
Copiii le caută pe câmpie în fiecare dimineaţă şi seară, iar când găsesc una, convocăm o întrunire a întregului oraş ca să decidem cine o va purta. Sunt cele mai de preţ posesiuni ale noastre. Atinse delicat marginea penei. Dacă aş fi speriată sau încolţită şi aş sufla în pana asta, nu m-aţi mai vedea stând aici, în faţa voastră. Înşală ochiul într-un mod
246