pe trei sferturi înecată, aproape despuiată şi vătămată serios.
Maxilarul lui Jane se încordă, iar eu am încercat să trag manşeta cămăşii lui Samuel peste bandajele de-acum cenuşii din jurul încheieturii de la mână.
Femeia oftă.
— Ei bine, să nu spună nimeni că Molly Neptune nu se ţine de cuvânt.
Şi, fluturând din mână uşor batjocoritor, trase în lături perdeaua din pene.
Priveliştea dintre stânci – peticul acela posomorât de forma unui triunghi, alcătuit din cer şi iarbă – dispăru, înlocuită de un talmeş-balmeş neclar de forme. M-am strecurat pe sub braţul lui Molly şi am intrat în tunelul scurt, mijind ochii ca să văd imaginile mai clar. Scări abrupte ce urcau coastele dealurilor, acoperişuri de stuf şi cărămizi din lut, un murmur de voci tot mai puternic.
Un oraş.
Am păşit într-o piaţă de gresie, cu gura uşor întredeschisă. Dealurile pustii fuseseră dintr-odată populate de o întindere dezordonată de clădiri şi străzi, ca şi cum un copil uriaş îşi aruncase cuburile în vale şi apoi plecase. Totul – drumurile înguste, pereţii, casele scunde şi templele boltite – fusese construit din lut galben şi iarbă uscată.
Strălucea auriu în amurgul răcoros: un El Dorado secret, ascuns pe coasta statului Maine.
Doar că avea un aspect ciudat, mort, de parcă aş fi stat între rămăşiţele unui oraş. Cărămizi prăbuşite şi clădiri lăsate într-o rână
punctau costişele, înconjurate de statui prăbuşite reprezentând
242
bărbaţi înaripaţi şi femei cu cap de vultur. În unele locuri, copaci noduroşi prinseseră rădăcini în acoperişurile de paie putrezite şi smocuri de iarbă ieşeau din crăpăturile străzilor. Toate fântânile erau secate.
O ruină. Dar nu una pustie: nişte copii râdeau şi ţipau în timp ce dădeau de-a dura o roată de cauciuc pe o alee; rufele spălate erau întinse în zigzag de la o fereastră la alta pe sârme ce păreau a fi de telegraf; un fum unsuros de mâncare atârna deasupra pieţei.
— Bun venit în Arcadia, domnişoară Scholar.
Molly mă privea cu o expresie uşor îngâmfată.
— Eu – ce este locul ăsta? Voi aţi construit toate astea?
Am indicat un pic frenetic statuile cu cap de vultur, şirurile de case de lut. Samuel şi Jane apăruseră în spatele nostru cu expresii asemănătoare de uimire surprinsă.
Molly clătină uşor din cap.
— Le-am găsit. Un clopot răsună de două ori undeva în oraş, iar ea adăugă: Cina e gata. Haidem!
M-am ţinut după ea, simţindu-mă ca o încrucişare între Alice, Gulliver şi o pisică vagaboandă. În minte îmi bâzâiau tot felul de întrebări – dacă nu oamenii ăştia au construit oraşul, cine a făcut-o? Şi unde sunt acum constructorii? Şi de ce toată lumea e îmbrăcată ciudat, ca nişte artişti de circ şi în acelaşi timp ca nişte vagabonzi? –, dar o epuizare apăsătoare, mută pusese stăpânire asupra mea. Era ca şi cum greutatea unei lumi noi exercita o presiune asupra simţurilor mele, sau poate era faptul că străbătusem înot aproape un kilometru de ocean îngheţat.
Ne-am alăturat unui şuvoi de oameni care ne priveau curioşi. I-am privit şi eu în acelaşi fel; în viaţa mea nu mai văzusem un grup de persoane atât de diferite. Îmi aminteau de gara din Londra, pe când eram copil – „o grădină zoo umană”, aşa o numise Locke.
Am văzut o femeie roşcată, pistruiată, într-o rochie galben-canar, cu un ţânc ţinut pe şold; un grup de fete care chicoteau, cu părul împletit în rotocoale complicate în jurul capului; o femeie neagră ce părea matusalemică şi vorbea o limbă cu ţăcănituri şi ticăituri periodice; un cuplu de bărbaţi mai vârstnici care se plimbau ţinându-se de mână, cu degetele împletite.
Solomon văzu că mă holbam şi rânji.
— Fugari, după cum am spus. Fiecare tip de persoană care a avut
243
vreodată nevoie de un loc unde să se adăpostească a sfârşit la un moment dat în Arcadia. Avem câţiva indieni, câteva fete irlandeze cărora nu le-a plăcut să lucreze în filaturile de bumbac, nişte oameni de culoare ai căror strămoşi au sărit peste bord în drum spre platforma de licitaţie, chiar şi vreo doi chinezi. După câteva generaţii, ne amestecăm între noi. Domnişoara Molly, de pildă – bunicul ei a fost un vraci indian, însă mama ei a fost o sclavă din Georgia care a fugit în nord.
Părea că se mândreşte cu asta, de parcă ar fi fost invenţia lui.
— Deci niciunul dintre voi nu-i de fapt de aici. Din lumea asta.
Jane asculta de cealaltă parte a lui Solomon, cu sprâncenele apropiate. Molly răspunse.
— Când bunicul meu a găsit locul ăsta, era pustiu cu excepţia vulturilor şi a oaselor. Niciun suflet viu şi nu prea multă hrană sau apă, dar nici bărbaţi albi. I s-a potrivit taman bine.
— Deşi, de atunci, câţiva dintre noi, albii, am reuşit să ne strecurăm aici, şopti Solomon teatral.
Molly se făcu că-l alungă cu mâna ca pe un ţânţar, fără să se uite în urmă, iar el se feri, şi ceva din firescul gesturilor lor mă făcu să mă
gândesc că erau prieteni de foarte mult timp.
Am mâncat afară, aşezaţi la un rând de mese lungi, făcute din lemn decolorat de vreme, care arăta în mod suspect ca şi cum ar fi făcut parte odinioară din podeaua farului. Eram prea uimiţi şi epuizaţi ca să
facem altceva decât să mestecăm, iar arcadienii păreau mulţumiţi să ne lase în pace. Sporovăiau între ei şi se ciondăneau ca o mare familie în devălmăşie, râzând în timp ce treceau de la unii la alţii vase pline ochi cu mâncare: pâine neagră cu textura aproximativă a azimelor nedospite, cartofi copţi, carne neidentificabilă pe beţe ca nişte frigărui, care a obţinut aprobarea entuziastă a lui Bad, şi o băutură alcoolică
servită în foste cutii de conserve, pe care doar Jane a îndrăznit s-o încerce.
Umărul meu se sprijinea de al lui Samuel în timp ce vântul devenea mai rece şi cerul se întuneca, şi m-am trezit complet incapabilă să mă
îndepărtez. Era atât de cald, atât de familiar în această lume străină.
Samuel nu se uita la mine, dar am văzut cum colţurile ochilor i se ridică, de parcă dădea să zâmbească.