Timpul – o creatură capricioasă, pe care nu mă mai puteam bizui de când cu internarea mea la azil – părăsise acum cu desăvârşire dezbaterea noastră. Ne lăsase pe amândoi plutind, lipsiţi de greutate, ca o pereche de acarieni suspendaţi în razele de soare ale după-amiezii.
M-am trezit gândindu-mă, fără vreun motiv anume, la tata. La felul în care arăta când pleca departe de mine de fiecare dată, cu umerii lăsaţi şi capul plecat, cu haina prăfuită atârnându-i desfăcută pe trup.
Apoi m-am gândit la domnul Locke: căldura mâinii lui pe umărul meu, bubuitul jovial al râsului său. Mila din ochii lui în timp ce se uita cum sunt drogată şi luată pe sus din casa lui.
În viaţa mea de până atunci, aflasem că oamenii pe care-i iubeşti te părăsesc. Te abandonează, te dezamăgesc, te trădează, te pun sub
230
cheie şi în cele din urmă te trezeşti singură, din nou şi întotdeauna.
Totuşi Samuel n-o făcuse, nu-i aşa? În copilărie, când eram prizonieră în reşedinţa Locke cu nimeni care să-mi ţină companie în afară de Wilda, îmi strecurase foiletoane şi mi-l adusese pe cel mai drag prieten al meu. Când eram o nebună închisă într-un azil, fără
speranţă sau ajutor, îmi adusese o cheie. Şi acum, când eram o fugară
urmărită de monştri şi mistere, mi se oferea pe sine însuşi. Pentru totdeauna.
Am simţit tentaţia acelei oferte ca pe un cârlig care-mi intrase în inimă. Să nu fiu singură, să fiu iubită, să am prezenţa aceea caldă
mereu lângă umăr… I-am privit lung şi flămând chipul, întrebându-mă
dacă era unul deosebit de frumos şi dându-mi seama că nu mai puteam spune. Îi vedeam doar ochii, aprinşi ca jăraticul, neşovăitori.
Ar fi atât de uşor să zic „da”.
Am ezitat însă. Tata scrisese despre Dragostea adevărată ca şi cum ar fi fost o forţă a naturii – ceva care pur şi simplu exista, invizibilă şi inevitabilă. Dragostea adevărată să fi fost cea care-mi tăia răsuflarea şi-mi oprea inima în loc? Sau eram doar speriată şi însingurată, ameţită de epuizare, agăţându-mă de Samuel la fel cum o femeie care se îneacă se agaţă de colacul de salvare oferit?
Samuel îmi privea chipul, şi orice va fi văzut pe el îl făcu să înghită
un nod.
— Te-am ofensat. Iartă-mă. Zâmbetul îi încremeni de stânjeneală.
Este o simplă ofertă. De luat în considerare.
— Nu, nu-i vorba… eu doar… am început propoziţia fără să ştiu încotro mă îndreptam, pe jumătate îngrozită de cum aş putea s-o închei, însă atunci, cu un simţ al sincronizării aproape divin, Jane se întoarse în casă.
Aducea un braţ de lemne de foc acoperite de muşchi şi avea o expresie închisă, ca o rană cusută. Ne văzu şi se opri, ridicând din sprâncene de parcă ar fi vrut să zică „Ooo, oare ce-am întrerupt eu aici?”, dar apoi se îndreptă spre sobă fără să comenteze nimic.
Dumnezeu s-o binecuvânteze!
După un minut sau două (timp în care Samuel şi cu mine am expirat profund şi ne-am îndepărtat mâinile una de alta), Jane spuse domol:
— Ar trebui să ne culcăm devreme în seara asta. Plecăm dis-de-dimineaţă.
— Sigur.
231
Vocea lui Samuel era calmă. Se sprijini în mâini şi se dădu jos din pat, cu chipul pălindu-i din cauza efortului, şi înclină din cap spre mine plin de curtoazie.
— Ah, nu, nu trebuie să… eu pot să dorm pe podea…
Se prefăcu că nu mă aude, întinzând câteva pături cu miros de şoarece în colţ şi târându-se între ele. Se întoarse cu faţa la perete, cu umerii aduşi.
— Noapte bună, Jane. January.
Îmi pronunţă numele cu grijă, ca şi când ar fi avut ghimpi.
M-am suit în pat lângă Bad şi am zăcut înţepenită şi îndurerată, prea obosită ca să adorm. Îmi simţeam pleoapele atârnând fierbinţi peste ochi; braţul îmi zvâcnea. Jane se propti în balansoarul din faţa sobei, cu revolverul domnului Locke în poală. Dinspre grătarul sobei licărea lumina slabă a cărbunilor, conturându-i suprafeţele chipului cu un portocaliu delicat.
Acum că nu mai era observată, îşi purta suferinţa mai deschis. Era aceeaşi expresie pe care o văzusem de atâtea ori pe faţa tatei, când se oprea din scris şi rămânea cu privirea pierdută pe fereastră, ca şi cum îşi dorea să-i crească aripi şi să se poată avânta prin ea.
Oare viitorul lor era singurul pe care-l puteam aştepta? Eram condamnată la supravieţuirea sumbră într-o lume care nu era a mea, jelind, dezrădăcinată şi îngrozitor de singură?
Bad scoase un căscat moale de câine şi se întinse lângă mine.
„Ei bine, măcar nu voi fi complet singură.” Am adormit cu faţa în mirosul de raze de soare al blănii lui.
Călătoria cu Jane prin statul New England nu semăna absolut deloc cu voiajele cu domnul Locke, doar că amândoi aveau idei la fel de clare despre cine era la conducere. Jane dădea ordine şi instrucţiuni cu încrederea calmă a cuiva obişnuit să le vadă urmate, iar eu m-am întrebat dacă îşi condusese propria ceată de vânătorese în lumea ei adoptivă şi cât de greu îi fusese să joace rolul unei cameriste în lumea asta.
Ne trezi pe Samuel şi pe mine în semiîntunericul dinaintea zorilor, şi deja eram pe la jumătatea lacului înainte ca prima dungă de lumină
mierie să apară la orizont. Toţi patru ne înghesuiserăm în ambarcaţiunea cu vâsle a familiei Zappia, în loc să riscăm să luăm
232