— Nu sunt nici măcar convinsă c-ar trebui să mergem în Arcadia asta. Tata a dispărut în Japonia, dacă-ţi mai aminteşti, şi ar trebui să
mergem să-l căutăm, măcar…
Dar Jane clătină din cap, obosită.
— Se vor aştepta la asta mai mult decât la orice altceva. Poate într-o bună zi, după ce mai trece un timp, când va fi mai sigur.
„La naiba cu siguranţa.”
— Poate – poate am putea să ne ducem la domnul Locke după
ajutor. Samuel şi Jane scoaseră amândoi nişte sunete care exprimau ceva între neîncredere şi indignare. I-am dat înainte, cu umerii băţoşi: Ştiu, ştiu, dar uitaţi – nu cred că el a vrut ca eu sau ca tata să suferim sau să fim omorâţi. Tot ce şi-a dorit a fost să se îmbogăţească un pic mai mult şi să aibă ceva obiecte rare în plus pe care să le pună în vitrine. Poate nici nu ştie că Societatea închide Uşile sau poate că nu-i pasă… şi cred că m-a iubit. Măcar un pic. Ne-ar putea ajuta să ne
228
ascundem, ne-ar putea împrumuta nişte bani, ne-ar putea asigura drumul spre Japonia…
Vocea mi se stinse treptat.
Ochii lui Jane se umplură de ceva cătrănit şi copleşitor: milă. Este surprinzător cât de mult poate să doară mila.
— Ai vrea să pleci într-o aventură şi să-ţi salvezi tatăl, ca o eroină
din basme. Înţeleg. Dar eşti tânără şi fără un ban şi fără adăpost, şi n-ai văzut niciodată cu adevărat faţa urâtă a lumii. Te-ar mânca cu fulgi cu tot, January.
În spatele meu, Samuel zise:
— Şi dacă domnul Locke încerca să te protejeze mai înainte, până
acum a făcut o treabă tare proastă. Eu cred c-ar trebui să fugi.
Am amuţit, simţind cum tot viitorul mi se deformează ameţitor sub picioare. Aşteptasem ca viaţa să-mi revină dintr-odată la normal, ca şi cum tot ce se întâmplase de la dispariţia tatei era un film şi în curând pe ecran avea să apară cuvântul SFÂRŞIT, iar luminile se vor reaprinde şi eu mă voi trezi înapoi, în siguranţă, la reşedinţa Locke, recitind Băieţii Rover pe uscat şi pe mare.
Dar toate astea rămăseseră definitiv în trecut, ca o libelulă
conservată în chihlimbar.
Urmeaz-o pe Jane.”
— Bine, am şoptit, încercând să nu mă simt din nou ca la şapte ani, când o luam mereu la fugă. Vom merge în Arcadia. Tu vei rămâne acolo cu mine sau… sau vei pleca acasă?
Ea tresări.
— Nu am niciun loc pe care să-l consider „acasă”.
I-am întâlnit privirea şi am descoperit că mila din ea se întărise şi se transformase în ceva zgrunţuros şi disperat. Mă făcu să mă gândesc la ruine antice sau la tapiserii în descompunere, la lucruri care şi-au pierdut urzeala.
Şovăi o clipă, pe punctul de a mai adăuga ceva – învinuiri sau mustrări sau regrete –, apoi se întoarse şi părăsi cabana, cu spatele foarte drept.
Samuel şi cu mine am rămas tăcuţi în lipsa ei. Gândurile îmi erau ca un stol de păsări ameţite, ce ricoşau între disperare („Oare vom fi amândouă fără adăpost pentru totdeauna? Îmi voi petrece viaţa fugind?”), un entuziasm copilăros care gâlgâia în mine („Arcadia!
Aventură! Evadare!”) şi căldura mâinii lui Samuel, care încă stătea
229
întinsă lângă a mea pe pled şi mă deruta.
El îşi drese vocea şi spuse, nu foarte nonşalant:
— Intenţionez să merg cu voi. Dacă-mi îngădui.
— Ce… nu se poate! Să-ţi părăseşti familia, casa, meseria – e prea periculos…
— Nu-s menit să fiu un băcan bun oricum, mă întrerupse cu blândeţe. Până şi mama o recunoaşte. Întotdeauna mi-am dorit altceva, ceva mai mare. O altă lume ar fi numai bună.
Aproape că am izbucnit în râs, exasperată.
— Nici măcar nu ştiu unde mergem sau pentru cât timp! Viitorul meu este încâlcit şi haotic, iar tu nu te poţi oferi să participi la toate astea din… din bunătate sau din milă sau…
— January. Vocea îi devenise mai scăzută şi mai insistentă, ceea ce-mi făcu inima să mi se zbată ciudat între coaste. Nu mă ofer din milă.
Cred că ştii asta.
Mi-am îndreptat privirea în altă parte, afară pe fereastra cabanei, spre seara care devenea tot mai albastră, dar n-a contat: îi simţeam în continuare pe obraz căldura privirii. Tăciunii care mocneau se aprinseseră şi acum ardeau.
— Poate, zise el încetişor, nu m-am făcut înţeles mai devreme, când am spus că sunt de partea ta. Am vrut să spun şi că-mi doresc să fiu alături de tine, să trec cu tine prin fiecare uşă şi pericol, să fug cu tine înspre viitorul tău încâlcit. Pentru – şi o parte îndepărtată din mine s-a simţit mulţumită să remarce că vocea îi devenise nesigură şi încordată
– pentru totdeauna. Dacă vrei.