— Pentru că locul în care ne naştem nu-i neapărat locul de care aparţinem. Mă născusem într-o lume care mă abandonase, furase ce era al meu, mă respinsese; e oare atât de surprinzător că am găsit una mai bună? Oftă, îndelung şi cu regret. Dar am vrut să mai fac o ultimă
călătorie prin uşă, în cazul în care nebunul ăla avea dreptate şi era singura mea şansă. Julian a rămas în tabăra lui de la poalele Muntelui Suswa, în timp ce eu am plecat în căutare de muniţie şi de – ei bine, de veşti despre sora mea.
Ochii lui Jane pâlpâiră ca flacăra unui felinar sub o rafală de aer rece, de iarnă, şi întrebarea „Ce se întâmplase cu ea?” mi-a murit pe buze. Urmă o scurtă tăcere, iar când vorbi din nou, tonul ei era repezit.
— M-am întors în tabăra lui Julian. M-a rugat din nou să rămân şi i-am râs în faţă – văzusem ce se alesese de casa mea. Femei albe care mă
priveau de la geamurile trenului, braconieri care purtau pălării stupide şi pozau pentru fotografi lângă cadavrele animalelor, copii cu burţi umflate implorând în engleză, „vă log, domnu’, vă log, domnu’”. Nu! Aşa că Julian m-a însoţit înapoi la uşa mea de fildeş ca să-şi ia rămas-bun.
Doar că în grotă aştepta ceva ciudat.
Jane privea fix la mormânt, cu chipul încordat.
— Mormane de beţe cenuşii legate laolaltă, cu fire care ieşeau din ele, şi un sunet slab, ca un fâsâit. Tatăl tău a strigat şi m-a împins cât
222
mai departe, apoi totul s-a năruit. O explozie mi-a pârjolit dosul braţelor şi ne-a azvârlit pe amândoi ca pe nişte beţe de chibrit. Nu ştiu dacă mi-am pierdut cunoştinţa, dar m-am simţit de parcă clipisem şi dintr-odată un bărbat stătea în picioare deasupra mea, într-o uniformă
britanică bej-închis. Şi în spatele lui, unde ar fi trebuit să fie grota, nu erau decât dărâmături şi praf. Buzele i se mişcau, dar ceva era în neregulă cu urechile mele. Apoi a scos pistolul şi l-a îndreptat spre Julian. Ar fi trebuit să-l îndrepte spre mine – eu eram cea care avea o armă dar n-a făcut-o. Jane rânji. Când mor, sper ca măcar să nu arăt aşa de surprinsă.
Nu m-am uitat la cadavrul lui Havemeyer, nu m-am gândit la precizia găurii care-i apăruse în piept.
— Nici măcar n-am aşteptat ca trupul lui să atingă solul: m-am azvârlit spre versant, dând la o parte pietre şi pământ. Până când m-a oprit Julian, mâinile mele erau carne vie. M-a tras înapoi şi mi-a spus
„Îmi pare rău, îmi pare rău” până când am înţeles: eram prinsă aici, în lumea asta, pentru totdeauna.
N-o văzusem niciodată pe Jane plângând, dar simţeam cum o zguduie ceva ritmic, ca nişte nori de furtună care se îmbulzesc deasupra golfului. Niciuna dintre noi nu vorbi o vreme, ci doar am stat în răcoarea serii care se lăsa şi am ascultat ţipătul spart, plin de jale al unui cufundar, ce răsuna peste lac.
— Ce pot să spun. În lumea asta, nu poţi să ai pielea neagră şi să fii găsit lângă un alb în uniformă. Am folosit o piatră ca să-i zdrobesc trupul, pe care apoi l-am tras lângă dărâmături, pentru ca nicio gaură
de glonţ să nu scandalizeze echipa de căutare, şi după aceea am luat-o la goană. Eram într-un tren spre Khartoum când tatăl tău m-a întrebat unde mă voi duce. I-am spus că voiam să găsesc o altă cale înapoi, o uşă
din spate, iar el mi-a zâmbit cu tristeţe. „Toată viaţa am căutat o altă
uşă spre lumea mea de origine”, mi-a spus. „Dar o voi căuta şi pe a ta, dacă faci ceva pentru mine.” Şi m-a rugat să mă duc în casa unui bogătaş din Vermont şi să-i apăr fiica.
Un alt val silenţios o scutură. Vocea îi rămase perfect cumpănită.
— Mi-am îndeplinit partea mea de târg. Dar Julian… n-a făcut-o.
Mi-am dres glasul.
— El nu e mort.
Am simţit-o încremenind lângă mine, plină de încordarea speranţei.
— I-am terminat cartea. A găsit o Uşă în Japonia care ducea înapoi
223
în lumea lui, dar n-a trecut prin ea; a încercat să se întoarcă după mine
– soarele acela mic se aprinse din nou, pentru o clipă, apoi îşi pierdu strălucirea –, însă n-a mai reuşit să ajungă, presupun. Zice să-ţi spun –
am înghiţit cu dificultate, simţind pe limbă gustul ruşinii – că-i pare rău.
Aerul şuieră prin strungăreaţa lui Jane.
— Mi-a promis. A promis.
Vocea îi era gâtuită, aproape înghiţită de emoţii: cea mai amară
trădare, gelozie şi furia aceea care lasă în urmă cadavre.
Am tresărit şi ochii i-au scăpărat către mine, apoi i s-au lărgit.
— Stai aşa. January, tu ai creat o trecere între azil şi cabana asta. Ai putea s-o faci şi pentru mine? Ai putea să mă trimiţi acasă prin scris?
Chipul îi strălucea de speranţă disperată, ca şi cum se aştepta să
scot un stilou din buzunar şi să-i desenez Uşa în aerul dintre noi, ca şi cum ar fi fost la un pas de a-şi revedea soţii şi soţia. Arăta mai tânără
decât o văzusem vreodată.
Am constatat că nu mă puteam uita la ea în timp ce-i răspundeam.
— Nu. Eu… cartea tatei zice că există locuri în care lumile se ating între ele, precum crengile a doi copaci, şi acolo se află Uşile. Nu cred că