Cartea asta este ultimul meu astfel de cadou. Ultima mea insuficienţă. Este o lucrare profund imperfectă, aşa cum deja ştii foarte bine, însă este adevărul – ceva ce meritai cu mult înainte, totuşi nu ţi-
216
am putut oferi. (Am încercat, o dată sau de două ori. Am venit în camera ta, am deschis gura să-ţi spun tot şi m-am trezit fără grai. Am fugit de tine şi m-am aruncat gâfâind pe patul meu, aproape înecându-mă cu greutatea cuvintelor nespuse din gâtlej. Presupun că într-adevăr sunt atât de laş.)
Ei bine, gata cu tăcerile. Gata cu minciunile. Nu ştiu cât de des vizitezi Cufărul Azuriu, aşa că am găsit o modalitate de a mă asigura că
descoperi cartea la timp – păsările de aici sunt nişte creaturi încrezătoare, care nu cunosc pericolele reprezentate de oameni.
Cartea asta conţine o singură minciună de care sunt conştient: afirmaţia că am scris-o de dragul învăţăturii sau Cunoaşterii sau al Necesităţii Morale. Că încercam să las o însemnare în urmă sau să-mi consemnez descoperirile pentru vreun viitor cititor neclar, care ar putea să-mi preia cu temeritate povara.
Adevărul este că am scris-o pentru tine. Întotdeauna am scris-o pentru tine, în fiecare moment.
Îţi aminteşti când aveai şase sau şapte ani şi m-am întors din expediţia în Birmania? A fost prima dată când nu te-ai mai repezit în braţele mele la sosire (şi cum tânjeam şi mă temeam de aceste sosiri, când feţişoara ta iubită îmi arăta, asemenea unei clepsidre, cât de mult timp irosisem). În schimb, ai rămas pe loc în rochiţa ta apretată, privindu-mă ca şi cum eram un străin dintr-un vagon de tren aglomerat.
De prea multe ori, spuneau ochii tăi. M-ai părăsit de prea multe ori, iar acum ceva preţios şi fragil s-a rupt între noi.
Am scris această carte în speranţa disperată, vrednică de dispreţ că
aş putea repara acel ceva. De parcă aş putea ispăşi pentru toate sărbătorile ratate şi pentru toate orele în care am lipsit, pentru toţi anii pe care i-am petrecut înfăşurat în egoismul suferinţei. Dar aici, la sfârşit, ştiu că nu pot.
Te părăsesc din nou, mai profund decât am făcut-o vreodată până
acum.
Nu-ţi pot oferi decât această carte şi o rugăciune ca această uşă să
nu fie închisă. Ca tu să găseşti o cale de a mă urma într-o zi. Ca mama ta să fie în viaţă şi să ne aştepte şi ca într-o zi să te strângă din nou în braţe, iar ceea ce s-a frânt să se reîntregească.
Ai încredere în Jane. Spune-i… spune-i că-mi pare rău.
217
Uşa mă cheamă cu vocea mamei tale. Trebuie să plec.
Iartă-mă. Urmează-mă.
Y.S.
N-o pot face.
Am încercat, January. Am încercat să te părăsesc. Dar tot ce am reuşit a fost să stau în pragul uşii mele, încremenit, mirosind dulceaţa lumii mele de acasă şi încercând să-mi impun să fac acel ultim pas, pasul final, în faţă.
Nu pot. Nu te pot părăsi. Nu din nou. Îmi strâng lucrurile, mă întorc la reşedinţa Locke. Te voi aduce cu mine înapoi aici şi vom trece prin uşă împreună sau deloc. Îmi pare atât de rău, zei, atât de rău – vin.
Aşteaptă-mă.
FUGI, JANUARY
ARCADIA
NU TE ÎNCREDE
218
8. Uşa de lemn plutitor
Am găsit-o pe Jane urmând zgomotele ritmice ale unei lopeţi în pământul pietros. Lucra cu hotărâre, săpând într-un loc mai jos din centrul insulei, doar în compania miasmei fetide de mlaştină şi a bâzâitului văicăreţ a câtorva milioane de ţânţari.
Şi, desigur, a domnului Theodore Havemeyer.
El nu era decât un morman pătat de cearşafuri, alb murdar şi cu o formă vag larvară. Mâna lui – o gheară lipsită de culoare, punctată cu răni din care supura sânge, de dimensiunea colţilor lui Bad – ieşea din înfăşurare şi arunca o umbră exagerat de mare în lumina după-amiezii târzii.
— N-am putea… nu ştiu, doar să-l zvârlim în lac? Sau să-l lăsăm aşa?
Hârşâitul lopeţii care muşca din pământ; foşnetul ţărânei care aluneca de pe ea. Jane nu-şi ridică privirea spre mine, dar pe chip îi apăru un zâmbet lipsit de umor.
— Crezi că Havemeyerii lumii ăsteia doar dispar şi gata? Crezi că nu vine nimeni să-i caute? Clătină din cap şi adăugă pe un ton liniştitor: Ăsta-i un loc bun şi umed; cadavrul nu va rezista mult.
Am descoperit că asta îmi făcea un pic rău de la stomac, aşa că m-am cocoţat pe un bolovan îmbrăcat în muşchi şi am privit ciorile care se adunau pe crengile pinilor de deasupra noastră, ca nişte participanţi cam prost-crescuţi la o înmormântare, care croncăneau şi bârfeau.
Mânerul cu aşchii al lopeţii apăru în faţa mea. L-am luat şi cu ocazia aceea am făcut câteva descoperiri: prima, că săpatul este foarte dificil şi că eram încă slăbită şi mă simţeam bolnavă după ce scăpasem de la Brattleboro. A doua, că trupurile oamenilor sunt destul de mari şi au nevoie de gropi substanţiale. Şi a treia, că săpatul îţi lasă suficient loc în minte pentru gândit, chiar şi atunci când sudoarea îţi intră în ochii care te înţeapă şi pielea palmelor te ustură într-un fel care anunţă că ai
219
făcut băşici.