sacră de pe pereţii templelor, am furat urne şi măşti şi sceptre şi lămpi magice, am dezgropat morminte şi am furat bijuterii din braţele morţilor – în lumea asta şi într-o sută de alte lumi. Toate de dragul colecţiei unui om bogat din cealaltă parte a lumii.
Ce ruşinos, un Învăţat al Cetăţii Nin să ajungă devorator de poveşti.
Oare ce-ar zice mama ta?
Aş face lucruri şi mai rele ca să-mi găsesc drumul înapoi spre ea.
Însă rămân fără timp. Chipul tău este clepsidra mea: de fiecare dată
când mă întorc la reşedinţa Locke, e ca şi cum aş fi lipsit decenii, nu săptămâni. Vieţi întregi au înflorit şi s-au scuturat pentru tine, luni de încercări şi triumfuri secrete, care ţi-au modelat subtil trăsăturile, transformându-te într-o persoană pe care abia o mai recunosc. Ai crescut, te-ai făcut înaltă şi tăcută, ai nemişcarea plină de neîncredere a unei căprioare care se pregăteşte s-o ia la fugă.
Uneori – când sunt fie prea obosit, fie prea beat ca să-mi îndepărtez gândurile de asemenea zone periculoase – mă întreb ce-ar crede mama ta dacă te-ar putea vedea. Trăsăturile tale sunt în mod clar şi dureros ale ei, dar spiritul îţi este strâns încorsetat de bunele maniere şi de povara invizibilă a faptului că nu aparţii nicăieri. Ea visase pentru tine o altă viaţă, una profund şi primejdios de liberă, nelegată de nimic, cu fiecare uşă deschisă în faţa ta.
În schimb, ţi-am oferit reşedinţa Locke şi pe Cornelius şi pe nemţoaica aia teribilă, care se uită la mine de parcă aş fi o rufă
nespălată. Te-am lăsat singură, orfană, neştiutoare în ceea ce priveşte 20 Popor turcic, care trăieşte în mare parte pe teritoriul Chinei de azi, în provincia Xinjiang, numită şi Turkestanul de Est.
208
lucrurile minunate şi groaznice care clocotesc chiar sub suprafaţa realităţii. Cornelius spune că aşa e cel mai bine; el zice că nu-i sănătos ca tinerele fete să crească cu capul plin de uşi şi alte lumi, că nu este vremea pentru aşa ceva. Şi după tot ce a făcut – ne-a salvat, mi-a dat o slujbă, te-a crescut ca pe propria lui fiică –, cine sunt eu să obiectez?
Şi totuşi: dacă o voi regăsi vreodată pe mama ta, oare mă va ierta?
Acesta este un gând pe care nu mi-l îngădui. O voi lua de la capăt pe o coală nouă de hârtie, ca să nu văd cuvintele astea care se încruntă la mine de pe pagină.
Bărbaţii ca mine nu pot vedea nimic dincolo de propria lor suferinţă; privirea ne este îndreptată spre interior, hipnotizată de propria noastră inimă frântă.
De-asta n-am observat atâta timp: uşile se închid. Sau, poate mai exact, uşile sunt închise.
Ar fi trebuit să-mi fi dat seama mai devreme, dar în anii de început eram şi mai obsedat, convins că următoarea uşă se va deschide spre mările azurii ale lumii mele de baştină. Am mers pe urmele miturilor, poveştilor şi zvonurilor, am căutat revolte şi revoluţii, iar la rădăcinile lor răsucite am găsit adesea uşi. Niciuna dintre ele nu m-a dus înapoi la ea, aşa că le abandonam cât puteam de repede, stând doar cât să apuc să scormonesc şi să prad. Apoi le împachetam comorile furate în rumeguş, mâzgăleam 1611 CHAMPLAIN DRIVE, SHELBURNE, VERMONT pe ladă şi plecam spre următorul vapor cu abur, următoarea poveste, următoarea uşă.
N-am zăbovit destul ca să văd ce se întâmpla după aceea: incendii forestiere inexplicabile, demolări neplanificate ale unor clădiri istorice, inundaţii, amenajări ale unor proprietăţi imobiliare, surpări, scurgeri de gaze şi explozii. Dezastre fără sursă, care nu erau din vina nimănui şi care transformau uşile în moloz şi cenuşă şi rupeau legăturile secrete dintre lumi.
Când am recunoscut în cele din urmă tiparul – stând pe balconul unui hotel şi citind un articol din ziarul Vancouver Sun despre surparea unui puţ de mină în care găsisem o uşă abia cu o săptămână
în urmă –, n-am dat vina la început pe mâna omului. Am dat vina pe trecerea timpului. Am dat vina pe secolul XX, care părea pornit pe o autodistrugere fatidică. M-am gândit că poate uşile nu-şi au locul în
209
lumea modernă, că toate erau sortite să se închidă în cele din urmă.
Ar fi trebuit să ştiu: destinul este o poveste frumoasă pe care ne-o spunem singuri. În spatele ei ne ascundem doar noi, oamenii, şi alegerile teribile pe care le facem.
Poate am ştiut adevărul înainte chiar de a avea dovezi. Am simţit că
devin tot mai suspicios, făcându-mi griji că mă urmăreau străini în restaurantele din Bangalore, că aud paşi în spatele meu pe aleile din Rio. Cam pe atunci am început să-i trimit misive lui Cornelius într-un cod inventat de mine, convins că o entitate necunoscută îmi intercepta rapoartele. N-a contat: uşile au continuat să se închidă.
Am raţionat în sinea mea: ce conta că acele uşi anume erau distruse? Toate erau uşi nepotrivite. Niciuna dintre ele nu m-ar fi dus înapoi la Ade, la casa noastră de piatră de deasupra Cetăţii Nin, la acel moment în care am urcat dealul şi v-am văzut pe voi două cuibărite pe pled: aurii, întregi, perfecte.
Dar chiar şi aşa, cufundat în autocompătimire, mi-a trecut prin minte un alt gând: „Ce se întâmplă cu o lume fără uşi?” Nu ajunsesem eu la concluzia că aceste uşi introduc schimbarea, pe vremuri, când eram un învăţat, şi nu un jefuitor de morminte? Lansasem ipoteza că
uşile sunt căi vitale, care le permit lucrurilor misterioase şi miraculoase să curgă liber între lumi.
Deja îmi imaginez că văd efectele absenţei lor în lumea aceasta: o stagnare subtilă, o atmosferă stătută, ca într-o casă care a fost ţinută
închisă toată vara. Există imperii asupra cărora soarele nu va apune niciodată, căi ferate ce traversează continente, fluvii de avuţii care nu vor seca în veci, maşinării ce nu obosesc nicicând. Este un sistem prea vast şi prea lacom ca să poată fi demontat vreodată, ca o zeitate sau ca un motor, care înghite bărbaţi şi femei şi scuipă fum negru în cer.
Numele său este Modernitate, mi s-a spus, şi poartă Progresul şi Prosperitatea în pântecele său hrănit cu cărbuni aprinşi –, dar eu văd doar rigiditate, reprimare, o rezistenţă la schimbare care-mi dă fiori.
Cred că ştiu deja ce se întâmplă cu o lume fără uşi.
Dar să mă opresc din căutarea uşilor ar însemna să mă opresc din căutarea mamei tale şi nu pot. Nu pot.
Am început să calc pe urmele vechi de un deceniu ale Adei, pe baza teoriei că uşa spre Cea Scrisă ar putea fi ascunsă într-o altă lume. N-a fost întotdeauna uşor să pun cap la cap poveştile pe care mi le-a spus ea şi poveştile pe care le-am auzit întâmplător pe străzi aglomerate sau
210
în baruri prăpădite, îmbibate în alcool şi distorsionate, dar am fost insistent. Am găsit uşa din St. Ours, uşa din Haiti, uşa oamenilor-foci, alte zece uşi – toate au dispărut între timp. Arse, surpate, distruse, uitate.
Abia în 1907 i-am întrezărit pe urmăritorii mei. Găsisem în cele din urmă uşa grecească – o lespede rece de piatră dintr-o biserică părăsită
– care ducea într-o lume pe care Ade o descrisese odată ca fiind o
„genune neagră a iadului”. N-aveam niciun interes să-i repet experienţele (după mărturia ei, fusese aproape luată în sclavie de către o femeie şef de trib cu ochi de gheaţă), aşa că n-am zăbovit prea mult acolo. Am umblat mai puţin de o zi, furişându-mă temător prin zăpadă, dar n-am găsit nimic viu şi nimic care să merite furat. Nu erau decât rânduri nesfârşite de pini negri şi un orizont îndepărtat de culoarea oţelului, precum şi rămăşiţele în ruină ale unui soi de fort sau sat. Dacă
existau orice alte uşi în locul acela, n-am zăbovit să le găsesc.