Jane nu părea îngrijorată. Puse o mână răcoroasă pe faţa mea şi-mi întâlni privirea cu o expresie care părea să cântărească situaţia, precum cineva care examinează dacă păpuşa de porţelan scăpată pe jos de curând prezintă fisuri, încuviinţă o dată din cap – un diagnostic îndoielnic, pentru că mă simţeam plină de fisuri – şi începu să se mişte eficient prin cabană. Desfăcu un cearşaf mâncat de molii lângă
Havemeyer, îi rostogoli binişor trupul pe el şi-l trase pe uşă afară. Se auzi o serie de bubuituri înfundate, neplăcute, de carne izbită, când cadavrul trecu peste prag – „Pragurile sunt locuri teribil de primejdioase”, mi-am spus în sinea mea, cu un acces de râs aproape isteric – şi apoi nimic, în afară de foşnetul unui obiect greu care era tras peste cetină.
Jane se întoarse cu două găleţi ruginite pline cu apă din lac, cu mânecile suflecate până la cot, arătând întocmai ca o gospodină
harnică, şi nu ca o ucigaşă. Mă văzu şi se opri, oftând.
— Ai grijă de Samuel, January, spuse pe un ton blând.
Mi se păru că-mi spune şi „Adună-te, fetiţo” şi, poate, „Totul va fi bine”. Am încuviinţat din cap, un pic zdruncinată.
Îmi luă o jumătate de oră să-l instalez confortabil pe Samuel, chiar şi cu cooperarea lui năucită. Întâi a trebuit să-l trag până la pat şi să-l conving cu blândeţe să se trezească suficient ca să se târască pe el.
Apoi a trebuit să-l conving să-mi elibereze încheietura mâinii din strânsoarea febrilă în care mă ţinea – „E-n regulă, eşti în siguranţă, Havemeyer… ei bine, a dispărut – mă doare, Sam, ce Dumnezeu!” –, după care am aţâţat focul şi am pus mai multe pături peste picioarele care încă-i tremurau.
Se auzi un hârşâit de lemn pe lemn şi Jane îşi trase un scaun lângă al meu. Se şterse cu o bucată de fustă pe mâinile încă umede. Urmele lăsate pe pânză erau rozaliu pal.
— Când m-a angajat să am grijă de tine, spuse ea domol, tatăl tău mi-a zis că-l urmăreau nişte oameni, că îl vânau. Mi-a spus că într-o zi s-ar putea să-l prindă. Şi apoi s-ar putea să vină după fiica lui, pe care o ţinea pe cât posibil în siguranţă. Făcu o pauză şi ochii i se îndreptară
spre mine. Apropo, i-am spus că fiicele nu vor să fie ţinute în siguranţă,
200
că ar prefera să fie cu părinţii lor, dar nu mi-a răspuns.
Am înghiţit cu dificultate, potolind copilul din mine care voia fie să
bată din picior şi să zică „Cum aşa?”, fie să se arunce în braţele lui Jane şi să jelească inconsolabil. E prea târziu pentru oricare dintre astea două.
În schimb, am spus:
— Dar ce făcea de fapt tata? Şi dacă într-adevăr nişte răufăcători misterioşi îl urmăreau prin lumea întreagă – şi cred că n-ar trebui să-mi dau ochii peste cap, fiindcă tocmai ai împuşcat un vampir adevărat
–, cine sunt ei?
Jane nu răspunse imediat. Se aplecă şi luă cartea legată în piele a tatei de pe podeaua din dreptul patului.
— Nu ştiu, January. Dar cred că-i posibil ca ei să-l fi ajuns din urmă
şi acum să vină după tine. Şi cred c-ar trebui să termini cartea asta.
Ce potrivit ca momentul cel mai îngrozitor din viaţa mea să-mi ceară să fac ce ştiu cel mai bine: să evadez într-o carte.
I-am luat din mână Cele zece mii de Uşi, mi-am vârât picioarele sub mine şi am deschis cartea la ultimul capitol.
201
Capitolul şase
Naşterea lui Julian Scaller
Un bărbat naufragiat şi salvat – Un bărbat care vânează şi este vânat
– Un bărbat care speră
Yule Ian plutea într-un întuneric tulbure, neancorat de trupul său.
Simţea că aşa este cel mai bine şi se hotărî să rămână în derivă cât mai mult posibil.
Nu era uşor. Întunericul era tulburat uneori de voci străine şi de lumina felinarelor, de cerinţele incomode ale corpului său, de vise care-l lăsau gâfâind şi treaz într-o încăpere pe care n-o recunoştea. O
dată sau de două ori auzi plânsetul ascuţit, familiar al unui bebeluş şi simţi o durere acută în piept, ca şi cum cioburi de oale sparte se frecau între ele, înainte de a se scufunda din nou în uitare.
Însă – cu intermitenţe, fără tragere de inimă, încet – simţea că se vindecă. Acum treceau uneori ore în şir în care zăcea în pat complet treaz, dar nemişcat şi tăcut, de parcă realitatea era o tigroaică ce l-ar fi putut trece cu vederea dacă stătea suficient de liniştit. Nu mai putea scăpa de bărbatul răstit, cu înfăţişare morocănoasă şi cu o geantă din piele neagră care venea să-i ia temperatura şi să-i schimbe bandajele înfăşurate în jurul capului. În schimb, îi putea ignora întrebările şi-şi putea ţine fălcile încleştate ca să nu înghită castroanele aburinde de supă puse pe noptieră. De asemenea, o putea ignora pe femeia scundă
şi lătăreaţă ce intra uneori aproape dându-se de-a dura, ca să-l bată la cap în legătură cu fiica lui – El era tatăl? De ce o dusese pe muntele ăla, singur? Unde era mama ei? – prin metoda grosolană, dar eficientă de a-şi apăsa capul rănit pe saltea până când durerea şi întunericul îl înghiţeau din nou.
(Printre multele lucruri care mă bântuie cu privire la propria-mi laşitate, poate cel mai rău este să ştiu ce-ar fi zis mama ta dacă m-ar fi văzut atunci. Resimţeam o satisfacţie amară la gândul că ea dispăruse, aşa că nu aveam cum s-o dezamăgesc.)
Yule se trezi câteva zile sau săptămâni mai târziu şi găsi un străin care stătea pe un scaun la marginea patului său – un bărbat cu înfăţişarea unui bogătaş, în costum negru, pe care-l vedea uşor neclar,
202
aşa că strânse din ochi.
— Bună dimineaţa, domnule, spuse bărbatul, pe un ton agreabil.
Ceai? Cafea? Un pic din rachiul destul de rău pe care-l beau sălbaticii ăştia de pe munte? Închise ochii. Nu? Înţeleaptă alegere, prietene, are un damf de otravă pentru şobolani.