Scaunul lui Jane hurui când ea se sculă, împingându-l înapoi şi vârând iute mâinile în buzunarele fustei. Bad se ridică râcâind cu ghearele podeaua, cu coama zbârlită şi arătându-şi colţii. Îmi simţeam corpul de parcă ar fi fost scufundat în miere rece.
Havemeyer stătea în prag. Dar nu mai era deloc acelaşi bărbat care participase la întâlnirile Societăţii şi ne umilea la petrecerile de Crăciun: costumul de in îi era şifonat şi căpătase o nuanţă cenuşie fiindcă fusese purtat prea multe zile la rând; pielea îi era roşie; zâmbetul avea ceva dezgustător. Mâna lui stângă arăta ca un sul înfăşurat în tifon, maroniu de sânge uscat. Nu purta mănuşă pe mâna dreaptă.
Dar nu Havemeyer fu cel care mă făcu să mă clatin pe picioare, cu mâinile întinse inutil spre uşă, ci tânărul pe care aproape îl târa în urma lui, bătut şi ameţit.
Samuel Zappia.
Avea mâinile legate la spate şi un căluş de tifon îndesat în gură.
Pielea sa, de obicei de culoarea untului călit, devenise galben bolnăvicios şi ochii i se dădeau întruna peste cap. Panica de animal vânat pe care o zăream în ei îmi era familiară; dacă m-aş fi uitat într-o oglindă după ce mă atinsese Havemeyer, aş fi văzut pe chipul meu
195
aceeaşi expresie.
Samuel clipi în semiîntunericul din cabană. Când privirea i se concentră pe chipul meu, scoase un sunet răguşit prin căluşul de tifon, ca şi cum vederea mea îi aplicase o lovitură invizibilă.
Jane era în mişcare. Totul la ea promitea violenţă – unghiul umerilor, lungimea pasului, mâna ieşind din fustă cu ceva ce sclipea uşor –, dar Havemeyer ridică mâna dreaptă goală şi o duse în jurul gâtului lui Samuel, plutind chiar deasupra căldurii pielii tânărului.
— Haideţi, haideţi, doamnelor, liniştiţi-vă. N-aş vrea să fac nimic regretabil.
Jane şovăi, auzind ameninţarea, totuşi neînţelegând-o, iar eu mi-am regăsit glasul.
— Jane, nu!
Stăteam în picioare clătinându-mă, cu braţele bandajate întinse de parcă i-aş fi putut reţine fie pe Jane, fie pe Bad, dacă s-ar fi repezit la Havemeyer.
— E un fel de vampir. Nu-l lăsa să te atingă.
Jane înlemni, radiind o încordare roşie ca focul. Havemeyer râse scurt şi râsul îi era la fel de nefiresc ca şi zâmbetul.
— Să ştii că şi eu cred cam acelaşi lucru despre animalul acela îngrozitor de lângă tine. Cum de-a supravieţuit? Ştiu că Evans nu-i prea deştept, dar credeam că-i în stare măcar să înece un câine cum trebuie.
Furia m-a făcut să-mi vâr unghiile în palme şi mi-a încleştat maxilarul. Zâmbetul fals al lui Havemeyer se lăţi.
— Nu contează. Am venit să ne continuăm conversaţia, domnişoară
Scaller, dat fiind că ai ratat întâlnirea pe care o stabiliserăm anterior.
Deşi mărturisesc că scopurile mele iniţiale s-au modificat întru câtva de când ţi-ai făcut micul truc magic.
Îşi flutură mâna stângă bandajată şi însângerată spre mine, ochii sclipindu-i cu răutate. Am văzut cum muşchii gâtlejului lui Samuel se mişcă în timp ce înghiţea un nod.
— Se pare că eşti o creatură remarcabilă – toţi suntem oameni cu talente neobişnuite, fiecare în felul lui diferit, dar niciunul dintre noi nu poate deschide o gaură în lume acolo unde nu exista niciuna.
Cornelius ştie? La o adică, ăsta îi e felul, să colecţioneze cele mai bune obiecte şi să le închidă departe de toată lumea în mausoleul ăla pe care-l numeşte locuinţă. Havemeyer clătină din cap cu afecţiune. Dar am căzut de acord că nu te mai poate păstra numai pentru el. Am dori
196
foarte mult să discutăm cu tine în amănunt.
Ochii mei zburau prin încăpere – de la Jane la Bad, la degetele albe ale lui Havemeyer ţinute ca lama unui cuţit la beregata lui Samuel – ca şi cum aş fi rezolvat o ecuaţie matematică iar şi iar, sperând să găsesc un răspuns diferit.
— Vino cu mine – imediat şi fără zarvă – şi nu voi sorbi viaţa din bietul tău băiat de prăvălie.
Şi Havemeyer îşi lăsă degetele să odihnească, cu o tandreţe obscenă, pe pielea lui Samuel. Era de parcă aş fi privit o flacără care pâlpâie în vânt: tot corpul lui Samuel tremura, cuprins de convulsii, răsuflând cu greutate prin căluşul de tifon. Picioarele îl lăsaseră.
— Nu!
M-am mişcat în faţă, întinzându-mă spre Samuel şi prinzându-l pe jumătate în timp ce se înclina înainte. Apoi amândoi am ajuns pe podea, greutatea lui tremurătoare prăbuşită pe genunchii mei, braţul meu stâng arzând de durere când rănile ce abia prinseseră crustă se deschiseră şi începură să sângereze. I-am tras căluşul ud din gură şi începu să respire mai uşor, dar privirea îi rămase vagă şi distantă.
Cred că şopteam ceva („nu, nu, Samuel, te rog”), fiindcă Havemeyer mă mustră.
— Nu-i nevoie de istericale. E în perfectă stare. Ei bine, nu perfectă –
a fost cam necooperant cu mine când i-am dat de urmă azi-noapte. Dar am fost insistent. Zâmbetul acela fals reapăru. Singura urmă care mi-a rămas când ai dispărut – luând cu tine o parte din mine, desigur – a fost bileţelul lui de dragoste. Pe care l-ai lăsat, lipsită de inimă, în urmă
la Brattleboro, şi pe care l-a compus atât de prosteşte pe spatele unei facturi a firmei Zappia Family Groceries.
„Rezistă, January.” Un asemenea gest mărunt, dar curajos, de bunătate, răsplătit cu suferinţă. Crezusem că numai păcatele sunt pedepsite.
— Îşi va reveni, dacă nu i se mai întâmplă nimic nefericit. Am să-i las în pace chiar şi pe câinele şi pe camerista ta.
Vocea lui Havemeyer era încrezătoare, aproape familiară; mi-am imaginat un măcelar care cheamă o vacă şovăitoare pe platforma abatorului.
— Doar vino cu mine acum.
M-am uitat la chipul palid al lui Samuel, la Bad cu laba în atele, la Jane, rămasă fără slujbă şi fără cămin în numele meu, şi mi-am dat