În reşedinţa Locke, asta ar fi fost de ajuns ca să pună pe fugă
servitorii din apropiere.
Însă aceasta nu era reşedinţa Locke. Ochii doamnei Reynolds se îngustară, buzele i se strânseră.
— Îmi pare rău, domnule, dar programul regulat este foarte important pentru pacienţii noştri, aici, la Brattleboro. Ei se agită uşor şi au nevoie de o viaţă cumpătată, previzibilă, ca să rămână calmi…
— Bine.
Havemeyer inspiră adânc. Îşi scutură mănuşa şi o trase pe mâna dezgolită. Ceva din încetineala ostentativă a gestului îi conferea
148
obscenitate. Se aplecă spre mine, cu mâinile încrucişate pe baston.
— Vom vorbi mai mult în curând, draga mea. Eşti liberă mâine-seară? Mi-ar displăcea teribil să fim întrerupţi din nou.
Mi-am umezit buzele care se încălzeau încet şi am încercat să par mai curajoasă decât mă simţeam.
— Nu… nu trebuie să fii invitat înăuntru?
El râse.
— O, draga mea, nu crede tot ce citeşti în foiletoanele din gazete.
Voi, oamenii, încercaţi mereu să inventaţi motive pentru orice.
Monştrii vin doar după copiii obraznici, după femeile uşoare, după
bărbaţii necuviincioşi. Adevărul este că cei puternici vin după cei slabi, oricând şi oriunde doresc, întotdeauna a fost şi va fi aşa.
— Domnule.
Asistenta făcu un pas spre noi.
— Da, da.
Havemeyer flutură din mână spre ea, îmi aruncă un zâmbet flămând şi plecă.
I-am ascultat ţăcănitul voios al bastonului în timp ce se îndepărta pe hol.
Pe la jumătatea băii, am început să tremur şi nu m-am mai putut opri. Infirmierele se agitau în jurul meu şi mă frecau cu prosoape calde pe braţe şi pe picioare, dar tremuratul n-a făcut decât să se intensifice, apoi m-am trezit ghemuită, goală, pe podeaua de dale, ţinându-mă de umeri ca să-i opresc din dârdâit. Mă duseră înapoi în camera mea.
Doamna Reynolds zăbovi să-mi strângă legăturile în jurul braţelor pe care încă aveam pielea de găină. Am apucat-o de mână cu ambele mele mâini înainte de a reuşi să termine.
— Aş putea… credeţi că mi-aş putea primi cartea înapoi? Doar în seara asta? Am să fiu cuminte. V-vă rog.
Aş fi vrut să mă prefac doar că mă bâlbâi, aş fi vrut să fi fost totul un şiretlic conceput ca să le adorm bănuielile şi să le fac să aibă încredere în mine, iar apoi să evadez plină de îndrăzneală, dar eram la fel de îngrozită şi disperată pe cât păream şi nu-mi doream decât să mă
ascund de gândurile care-mi urlau în cap. Gânduri precum:
„Havemeyer este un monstru” şi „Societatea e plină de monştri” şi „Ce spune asta despre domnul Locke?” Şi: „Bad este mort.”
149
Nu am crezut cu adevărat că va spune da. Infirmierele ne trataseră
până atunci ca pe nişte piese de mobilier masive, care nu ştiau să se poarte şi care aveau nevoie de hrănire şi îngrijire. Ne vorbeau, dar pe acel ton lejer, de sporovăială, pe care soţia unui fermier ar vorbi cu găinile ei. Ne hrăneau şi ne îmbăiau, însă mâinile lor erau dure ca pietrele pe pielea noastră.
Totuşi, doamna Reynolds se opri şi mă privi. Păru aproape accidental, ca şi cum, pentru o jumătate de secundă, ar fi uitat că sunt internată acolo şi văzuse în schimb o fată care cerea o carte.
Ochii ei fugiră de ai mei ca nişte şoareci speriaţi. Îmi strânse legăturile până când mi-am simţit pulsul bubuind în buricele degetelor şi plecă fără să se mai uite în urmă.
Am plâns atunci, fără a putea măcar să-mi şterg dâra de muci care-mi curgea pe buză, incapabilă să-mi îndes faţa în pernă sau să mă
ghemuiesc cu capul între genunchi. Chiar şi aşa, am plâns, ascultând zgomotele făcute de mersul târşâit al femeilor de pe coridoare până
când faţa de pernă se udă complet sub capul meu şi pe holuri se lăsă
liniştea. Luminile electrice bâzâiau şi trosneau în timp ce erau stinse.
În întuneric era mai greu să nu mă gândesc la domnul Havemeyer, la degetele lui albe care se întindeau spre mine ca nişte picioare de păianjen, la pielea sa cu nuanţe albăstrii licărind în lumina lunii.
Şi apoi o cheie bâjbâi şi se răsuci în broască, iar uşa camerei mele se deschise. M-am smucit în legături, inima mi-a stat pentru o clipă şi deja îi vedeam silueta în costum negru strecurându-se în cameră, îi auzeam bastonul răsunând tot mai aproape…
Dar nu era Havemeyer, ci era doamna Reynolds, cu Cele zece mii de Uşi vârâtă sub braţ.