— Da, domnule, am şoptit eu.
Infirmierele-gargui plecară.
Doctorul Palmer rearanjă o serie de dosare şi hârtii de pe birou. Îşi luă stiloul – un specimen masiv şi urât, care arăta ca şi cum ar fi putut ţine locul unui făcăleţ în caz de urgenţă –, iar eu am simţit dintr-odată
că mă liniştesc şi rămân complet nemişcată. Scriind, făcusem o uşă să
se deschidă, nu?
— Să vedem acum ce-i cu cartea asta. Doctorul ciocăni coperta cu un deget îndoit. Cum ai strecurat-o în cameră?
— N-am strecurat-o. A intrat pe fereastră.
142
Majoritatea oamenilor nu-şi dau seama de diferenţa dintre adevăr şi nebunie; ia să-ncercaţi o dată şi veţi înţelege ce vreau să spun.
Doctorul Palmer îmi aruncă un zâmbet firav, compătimitor.
— Înţeleg. Acum, din ce-mi spune domnul Locke, declinul tău are foarte mare legătură cu tatăl tău. Ai vrea să-mi spui câte ceva despre el?
— Nu.
Îmi voiam cartea înapoi. Voiam să fiu dezlegată şi liberă, voiam să
merg să-mi găsesc câinele, şi prietena şi tatăl. Voiam nenorocitul ăla de stilou.
Doctorul Palmer îmi oferi din nou zâmbetul compătimitor.
— Era străin, nu-i aşa, şi de culoare? Un tip aborigen sau negroid?
M-am gândit, pentru câteva clipe foarte intense, cât de plăcut ar fi să-l scuip drept în faţă şi să-i împroşc ochelarii ăia eleganţi.
— Da, domnule.
Am încercat să afişez mina mea de fată cuminte, cu care eram atât de obişnuită, să-mi aranjez trăsăturile în expresia proaspătă şi ascultătoare care mă slujise atât de bine în lumea lui Locke. O simţeam rigidă şi încremenită pe chip, neconvingătoare.
— Tatăl meu a lucrat – lucrează – pentru domnul Locke. Ca explorator arheologic. Este plecat adesea.
— Înţeleg. Şi a decedat de curând.
În minte mi-a venit imaginea lui Jane care-mi spunea că Locke nu este Dumnezeu şi că ea n-a renunţat încă. „Tată, nici eu n-am renunţat.”
— Da, domnule. Vă rog – am înghiţit un nod, încercând să-mi refac masca de fată cuminte –, când pot pleca acasă?
Acasă. Vezi acel A ca un acoperiş de casă ţuguiat? Când am rostit cuvântul acela, mă refeream la reşedinţa Locke – cu labirintul ei bine ştiut de holuri, cu mansardele ascunse şi cu pereţii calzi, de piatră
roşie –, dar acum era puţin probabil să mă mai întorc vreodată acolo.
Doctorul Palmer îşi rearanja din nou dosarele, fără să se uite la mine. M-am întrebat pentru cât timp îl plătise domnul Locke să mă ţină
aici, nebună sau nu.
— Nu este clar deocamdată, dar în locul tău nu m-aş grăbi. Nu există
niciun motiv pentru care să nu te odihneşti aici câteva luni, nu-i aşa?
Să-ţi refaci forţele.
Mă puteam gândi la cel puţin treizeci de motive bune pentru care nu
143
voiam să stau încuiată într-un azil luni întregi, dar tot ce am spus a fost:
— Da, domnule. Şi pot – credeţi că aş putea să-mi primesc cartea înapoi? Şi poate un stilou şi hârtie? Scrisul… îmi linişteşte mintea.
Am încercat să schiţez un zâmbet timorat.
— A, încă nu. Vom discuta despre asta din nou săptămâna viitoare, dacă între timp te porţi cât de frumos poţi tu. Doamna Jacobs, doamna Reynolds, vă rog…
Uşa se deschise în spatele meu. Paşii vioi ai infirmierelor ţăcăneau pe podea. „O săptămână?”
M-am aruncat peste biroul lui şi am prins stiloul neted şi lunecos. I l-am smuls din mână, m-am întors pe călcâie, m-am repezit spre infirmiere – şi apoi ele mă prinseră şi totul se termină. Un braţ alb şi apretat îmi apăsa pe beregată, imperturbabil, şi am simţit cum degetele îmi sunt descleştate inexorabil de pe stilou.
— Nu, vă rog, nu înţelegeţi…