Aceştia îşi imaginară, în acea manieră confortabilă a învăţaţilor, că
„terenul” se referea doar la arhivele exotice din alte Cetăţi şi-i urară
mult noroc.
Nici prin cap nu le trecu că Yule îşi va îndesa în geanta de umăr jurnale şi peşte uscat, că va plăti ca să se îmbarce pe o serie de vase comerciale şi poştale şi că va mărşălui în sălbăticia unor insule străine, cu aerul concentrat al unui ogar care a găsit urma unui animal şi merge după ea. Dar urmele după care mergea el erau cele invizibile, pâlpâitoare, lăsate de poveşti şi mituri, iar în locul animalelor vâna uşi.
Cu timpul, găsi câteva. Niciuna dintre ele nu ducea într-o lume mirosind a cedru, cu locuitori de culoarea bumbacului, dar nu se lăsă
descurajat. Yule era plin de acea încredere neşovăitoare ce le aparţine doar celor foarte tineri, care n-au cunoscut vreodată cu adevărat amărăciunea eşecului şi n-au simţit cum anii li se scurg din viaţă ca apa din căuşul palmelor. Pe atunci i se părea că succesul este inevitabil.
(Desigur, eu ştiu mai bine acum.)
Adesea, îi plăcea să-şi imagineze scena regăsirii: poate că o va găsi acasă după săptămâni în care îndurase greutăţile călătoriei, iar ea îşi va ridica privirea de la munca ei ca să-l vadă venind cu paşi mari, iar zâmbetul acela sălbatic îi va aprinde chipul. Poate că se vor întâlni în acelaşi câmp şi vor alerga unul către celălalt prin ierburile verzi de primăvară. Poate că o va găsi într-o cetate îndepărtată pe care abia şi-o putea imagina sau într-o furtună cumplită sau pe ţărmul unei insule
136
fără nume.
Cu acea aroganţă neîntemeiată care atât de adesea îi năpăstuieşte pe bărbaţii tineri, Yule nu luă niciodată în considerare posibilitatea ca Adelaide să nu-l aştepte. Nu-şi închipui niciodată că ea şi-ar fi putut petrece ultimii zece ani trecând în grabă dintr-o lume într-alta cu uşurinţa instinctivă a unui pescăruş care se avântă de la o corabie la alta în port, fără nicio carte sau dare de seamă care s-o îndrume. Cu siguranţă nu-şi imagină niciodată că ea ar putea să-şi construiască
singură o barcă şubredă în munţi şi să se avânte cu ea pe valurile indigo ale mării Amarico.
Era, de fapt, o idee atât de bizară, încât Yule aproape o respinse pe de-a-ntregul când auzi un zvon ciudat în docurile Cetăţii Plumm. Îi ajunse la urechi aşa cum o fac majoritatea zvonurilor: ca o înlănţuire de glume şi frânturi din auzite care treceau din gură în gură şi care se adunară de la sine, încet-încet, într-o singură poveste. Cele mai des repetate detalii păreau a fi acestea: o ambarcaţiune ciudată fusese văzută în largul coastei răsăritene a Cetăţii Plumm, cu nişte pânze albe înfiorătoare. Una sau două pescărese şi negustoresc se apropiaseră de ea, curioase să vadă ce fel de nebun ar naviga cu o ambarcaţiune fără
binecuvântări cusute pe pânze, dar se îndepărtaseră iute. Barca, susţineau ele, era condusă de o femeie albă ca hârtia. O stafie, poate, sau o palidă creatură submarină ieşită la suprafaţă.
Yule clătină din cap auzind superstiţiile legate de sirene şi se întoarse în camera sa de împrumut din bibliotecile Plumm. Venise pe urmele unor legende locale despre şopârle care scuipă foc şi trăiesc în vulcani, ieşind doar o dată la o sută treisprezece ani, şi îşi petrecu seara examinându-şi cu atenţie notiţele. Abia când se întinse pe patul îngust, cu mintea descriind spirale libere la intrarea şi la ieşirea din vise de om doar pe jumătate adormit, se întrebă ce culoare avea părul navigatoarei-fantomă.
Se întoarse la docuri devreme în dimineaţa următoare şi luă la întrebări câţiva negustori surprinşi, înainte de a obţine un răspuns.
— Era la fel de alb ca ea! îl asigură un marinar, pe un ton speriat.
Sau, de fapt, presupun că era mai mult ca paiele. Gălbui.
Yule înghiţi un nod uriaş.
— Şi se îndrepta încoace? Va veni la Plumm?
Celălalt nu ştia să-i spună sigur, căci cine e în stare să ghicească
dorinţele vrăjitoarelor sau fantomelor mării?
137
— Dar va ajunge drept pe plaja de răsărit dacă menţine cursul.
Atunci vom vedea cine spune poveşti marinăreşti, nu, Edon?
Aici, lăsă baltă conversaţia pentru a-i trage un cot tovarăşului de echipaj, care avea îndoieli, şi se lansă într-o dezbatere aprinsă cu acesta pe subiectul hainelor purtate sau nu de sirene.
Yule rămase singur pe chei, simţindu-se ca şi cum axa lumii se înclinase dintr-odată, ca şi cum ar fi fost din nou un băieţandru care întindea o mână fără tatuaje spre perdeaua subţire.
O luă la fugă. Nu ştia pe unde s-o apuce spre plaja de răsărit – o întindere de coastă stâncoasă şi pustie, frecventată doar de colecţionarii de vechituri şi de un anumit soi de poeţi romantici –, dar, după o serie de întrebări puse pe nerăsuflate, sfârşi cocoţat pe o stâncă
de pe malul mării cu mult înainte de amiază. Îşi strânse picioarele la piept şi rămase cu privirea aţintită asupra valurilor poleite cu aur, urmărind conturul subţire şi alb al unei bărci cu pânze care se profila la orizont.
Ea nu ajunse în ziua aceea, nici în următoarea. Yule se întorcea pe coastă în fiecare dimineaţă şi privea marea până la amurg. Mintea lui, fără astâmpăr şi îmboldită să caute atâţia ani, părea să se fi liniştit în sinea ei ca o pisică ce se încolăceşte ca să doarmă, aşteptând.
În cea de-a treia zi, o barcă cu pânze se târî peste valuri, pântecoasă
şi de un alb perfect. Yule o privi cum înainta greoaie şi stângace pe apă, până simţi că-l ustură ochii de la sare şi soare. La bord se afla o singură
siluetă, cu faţa îndreptată spre insulă într-o postură provocatoare, plină de mândrie, şi cu păr blond-deschis în dezordine, care-i flutura în jurul capului. Yule simţi o dorinţă isterică de a dansa sau de a striga sau de a leşina, dar se mulţumi să se ridice în picioare şi să înalţe un braţ în aer.
Văzu că-l vede şi ea. Asupra ei se aşternu o încremenire deplină, deşi barca i se legăna sub picioare. Apoi izbucni în râs – un râs sălbatic, plin de bucurie, care se rostogolea peste apă până la Yule ca tunetul de vară –, azvârli de pe ea câteva straturi de haine de culoarea prafului şi se aruncă în valurile puţin adânci de sub barcă, fără urmă de ezitare.
Yule avu o jumătate de secundă în care să se întrebe ce fel de sălbatică
aproape nebună căutase el vreme de doisprezece ani şi să se îndoiască
de capacitatea lui de a-şi duce sarcina la bun sfârşit, înainte de a sări în apă s-o întâlnească, râzând şi trăgând după el prin valuri roba albă de învăţat.
138
Şi aşa, spre sfârşitul primăverii anului 1893 în lumea voastră, care era anul 6920 în lumea aceea, Yule Ian Scholar şi Adelaide Lee Larson se găsiră unul pe altul în apele ce înconjurau la amiază Cetatea Plumm şi nu se mai despărţiră niciodată de bunăvoie.
139