132
arhivele Cetăţii Nin, pe care Yule o studiase pentru pura plăcere de a simţi dansându-i pe limbă nişte silabe noi. Cum nu păruse o întâlnire între două persoane, ci mai curând o ciocnire între două planete, ca şi cum amândoi ar fi ieşit de pe orbita proprie şi s-ar fi azvârlit unul spre celălalt. Cum s-au sărutat şi cum fremătau licuricii în jurul lor.
Cât de scurtă şi de sortită eşecului le-a fost întâlnirea.
Yule îşi petrecu următoarele trei zile într-o stare de exaltare uimită.
Învăţaţii deveniră din ce în ce mai îngrijoraţi că mintea i se deteriorase în mod subtil în urma unei căderi sau a unui accident; mama şi tatăl lui, care erau mai familiarizaţi cu maladiile băieţilor adolescenţi, îşi făceau griji că s-a îndrăgostit. Yule însuşi nu oferea nicio explicaţie, ci doar zâmbea exaltat şi îngâna variante afone ale unor balade vechi despre îndrăgostiţi celebri şi corăbii navigând în larg.
În cea de-a treia zi, se întoarse la arcada cu perdea în acelaşi timp în care, de cealaltă parte a unei întunecimi nesfârşite, Ade se întorcea la căsuţa din fâneaţă. Desigur, ştiţi ce-l aştepta: cea mai amară
dezamăgire. În locul unei uşi magice care ducea într-un ţinut străin, Yule nu găsi decât un morman de pietre pe vârful unui deal şi o perdea gri care atârna nemişcată şi putredă ca pielea unei creaturi moarte. Nu mai ducea nicăieri, indiferent cu câtă furie o blestemă el.
În cele din urmă, Yule se aşeză şi se puse pe aşteptat, sperând că
fata şi-ar putea găsi calea până la el. Ea însă nu reuşi. Vi-i puteţi închipui pe amândoi – Ade aşteptând în noaptea care se lăsa tot mai întunecată pe câmpul năpădit de buruieni, cu speranţa scurgându-i-se în piept ca o lumânare consumată, Yule cocoţat în vârful dealului cu braţele subţiri în jurul genunchilor – aproape ca nişte siluete de o parte şi de alta a unei oglinzi. Doar că, în locul unei sticle reci, între ei se afla imensitatea dintre lumi.
Yule urmărea constelaţiile cum se târăsc la orizont, citind cuvintele cunoscute înţepate cu acul în lumina stelelor: Corăbiile Trimise de Cer, Binecuvântările Verii, Smerenia Învăţatului. Alunecau peste el ca paginile unei cărţi uriaşe, familiare ca propriul său nume. Se gândea la Ade, aşteptându-l în întunericul ei despărţit de al lui, şi se întreba ce-i spuneau stelele de pe cerul său.
Se ridică în picioare. Îşi trecu degetul mare peste moneda de argint pe care o adusese cu el, gândindu-se să i-o arate ca pe o dovadă a lumii lui, şi o lăsă să cadă pe pământ. Nu ştia dacă era o ofrandă sau dacă
doar se descotorosea de ea, dar ştia că nu voia s-o mai poarte asupra
133
lui, să simtă cum îl privesc ochii atoateştiutori, ştanţaţi în argint, ai întemeietoarei Cetăţii10, Apoi plecă şi nu se mai întoarse niciodată la arcada de piatră.
Dar, dacă vă amintiţi, uşile înseamnă schimbare.
Yule care părăsi arcada în noaptea aceea era, ca atare, un Yule cumva diferit de cel care o găsise cu trei zile mai înainte. Ceva nou îi bătea cu putere în piept, alături de inima sa, ca şi cum un organ separat se trezise deodată la viaţă, pulsând. Avea un ritm imperios, care-l mâna să se pună în mişcare, şi pe care nu putu să nu-l observe chiar şi în nefericirea lui. Cugetă asupra lui în timp ce zăcea în patul său îngust în noaptea aceea, ascultând sunetele de nemulţumire ale fraţilor săi care readormeau după ce-i trezise întoarcerea sa. Nu părea a fi disperare, sau pierdere, sau singurătate. Îi amintea cel mai mult de senzaţia pe care o avea uneori în arhive, când o bucăţică de ceva scris pe un pergament străvechi îl trăgea înainte, mai adânc, până când se pierdea pe o cărare de poveşti în spirală, însă nici măcar asta nu era nimic prin comparaţie cu imboldul imperios pe care-l simţea acum ca pe o bătaie neîncetată de tobă. Adormi făcându-şi vag griji că se alesese cu un fel de suflu sistolic.
În dimineaţa următoare, îl recunoscu ca fiind ceva mult mai serios: descoperirea ţelului vieţii sale.
Mai stătu în pat câteva minute, contemplând imensitatea sarcinii care i se aşternea dinainte, apoi se ridică şi se îmbrăcă atât de repede, încât fraţii săi nu apucară să vadă decât un fâlfâit fugar al robei lui albe ţâşnind pe uşă afară. Se duse drept la biroul maestrului şi ceru să-şi dea examenele imediat. Maestrul îi reaminti cu blândeţe că învăţaţii aspiranţi trebuiau să prezinte propuneri minuţioase şi bine pregătite pentru studiile lor viitoare, care aveau rolul de a-i convinge pe confraţii lor de seriozitatea, dedicarea şi abilităţile lor. El sugeră ca Yule să-şi ia timpul necesar pentru a compila bibliografii şi pentru a-şi aduna resursele, şi poate pentru a se consulta cu învăţaţi mai avansaţi.
Yule scoase un zgomot exasperat.
— Prea bine. Peste trei zile, atunci. E în regulă?
Maestrul consimţi, însă expresia lui grăia că nu se aşteaptă decât la dezastru şi umilinţă.
În această privinţă, precum şi în alte câteva, maestrul se înşela. Acel Yule care se prezentă să-şi dea examenul părea să fie cu totul alt băiat decât cel pe care-l cunoscuseră toţi şi pentru care îşi făcuseră griji.
134
Toată mirarea visătoare şi curiozitate care-i voala privirea se mistuiseră precum ceaţa mării sub soare, dezvăluind un tânăr cu chip serios, care radia un fel de intenţie teribilă, de nezdruncinat.
Propunerea sa fu un model de claritate şi ambiţie, care cerea stăpânirea la perfecţie a mai multor limbi, familiarizarea cu zeci de domenii de studiu diferite şi un număr incalculabil de ani petrecuţi cu cernerea de poveşti străvechi şi naraţiuni consemnate doar pe jumătate. Obiceiul era ca, la încheierea unei asemenea prezentări, învăţaţii să dea glas obiecţiilor şi îngrijorărilor privind propunerea, dar în încăpere se lăsă tăcerea.
Maestrul însuşi grăi primul.
— Ei bine, Yule, nu pot găsi niciun neajuns parcursului tău de studiu, decât că-ţi va lua jumătate din viaţă. Tot ce aş dori să ştiu este de unde a venit această… certitudine bruscă. Ce te-a mânat să apuci pe această cale?
Yule Ian simţi un tremur în stern, ca şi cum un fir roşu ar fi fost legat în jurul său şi cineva tocmai smucise de celălalt capăt. Cântări, în treacăt şi cu nesăbuire, posibilitatea de a spune pur şi simplu adevărul: că încerca să urmeze potecile cotite precum cele de furnici ale cuvintelor în alte lumi, pentru a găsi un câmp ruginiu aprins de luminiţele licuricilor şi o fată de culoarea grâului şi a laptelui.
În schimb, spuse:
— Adevărata învăţătură nu are nevoie nici de origine, nici de destinaţie, preabunule maestru. Căutarea de cunoştinţe noi este propria sa motivaţie.
Era întocmai genul de răspuns semeţ, dar fără a fi de fapt un răspuns, pe placul învăţaţilor, care se umflară în pene şi gânguriră ca nişte porumbiţe în jurul lui, semnându-se cu multe înflorituri pe propunerea sa. Doar maestrul stătu câteva clipe înainte de a semna, privindu-l pe Yule aşa cum un pescar priveşte un nor de negură ce apare la orizont. Dar şi el îşi plecă fruntea asupra paginilor şi semnă.
Yule părăsi sala în ziua aceea cu o binecuvântare oficială şi un nume nou, şi pe ambele i le tatuă mama în spirale sinuoase în jurul încheieturii mâinii stângi. Cuvintele erau încă fierbinţi şi îi înţepau pielea a doua zi, când tânărul urcă scările de piatră albă ce duceau la sala sa de lectură preferată. Se aşeză la un birou de lemn gălbui orientat spre mare şi deschise prima pagină cu miros dulce a unui nou caiet de notiţe. Cu un scris nefiresc de ordonat, el notă următoarele:
135
Note şi cercetări, vol. 1: studiu comparativ al pasajelor, portalurilor şi intrărilor din mitologia lumii, compilat de Yule Ian Scholar, 6908.
Titlul, aşa cum aţi ghicit, fără îndoială, a fost revizuit între timp.
Yule Ian Scholar îşi petrecu o bună parte din următorii doisprezece ani aplecat asupra aceluiaşi birou, rând pe rând, scriind şi citind, înconjurat de atâtea vrafuri înalte de cărţi, încât studiul lui ajunse să
semene cu macheta din hârtie a unei cetăţi. Citi colecţii de poveşti populare şi interviuri cu exploratori demult decedaţi, jurnale de bord şi texte sfinte ale unor religii uitate. Le citi în toate limbile mării Amarico şi în toate limbile care se întâmplaseră să cadă prin fisurile dintre o lume şi următoarea de-a lungul ultimelor secole. Citi până
când nu prea mai rămase mare lucru de citit şi fu nevoit să-şi ducă
cercetările „pe teren”, după cum îşi informă nepăsător confraţii.