Mai multe despre Uşi, Lumi şi Cuvinte
Alte lumi şi flexibilitatea legilor naturale – Cetatea Nin – O uşă
familiară, văzută din cealaltă parte – O fantomă în larg Poate că este lipsit de inimă, dar în acest punct din naraţiunea noastră trebuie să o abandonăm complet pe domnişoara Adelaide Larson. O lăsăm singură în timp ce navighează cu Cheia pe un ocean străin, cu vântul sărat suflându-i răşina de molid din păr şi umplându-i inima cu o certitudine strălucitoare.
Nu o abandonăm fără temei: a venit vremea să discutăm mai direct despre natura uşilor înseşi. Întâi trebuie să te asigur că n-am amânat această instruire din vreo tainică înclinaţie spre un efect teatral, ci doar pentru că sper că până acum ţi-am câştigat încrederea. Pur şi simplu sper că mă vei crede.
Să începem cu prima idee a acestei lucrări: uşile sunt portaluri între o lume şi alta, care există numai în locuri cu o anumită rezonanţă
inefabilă. Prin „rezonanţă inefabilă”, mă refer la spaţiul dintre lumi –
acea întunecime vastă care aşteaptă în pragul fiecărei uşi, prin care este cumplit de periculos să treci. Este ca şi cum graniţele propriei persoane se destramă, nemaifiind susţinute de nimic, şi însăşi esenţa ta ameninţă să se reverse în vid. Literatura şi miturile sunt pline de poveşti despre cei care au intrat în vid şi n-au mai reuşit să iasă de partea cealaltă7. Aşadar, pare probabil ca uşile înseşi să fi fost iniţial construite în locuri în care această întunecime este cât se poate de subţire şi cel mai puţin mortală: puncte de convergenţă, răscruci naturale.
Şi care este natura acestor alte lumi? Aşa cum am descoperit în capitolele anterioare, ele sunt infinit de variate şi mereu în schimbare, iar adesea nu respectă convenţiile lumii noastre actuale, pe care suntem suficient de aroganţi să le numim legi fizice ale universului.
Există locuri în care bărbaţii şi femeile au aripi şi pielea roşie, şi locuri în care nu există bărbaţi şi femei, ci doar persoane undeva la mijloc.
Există lumi în care continentele sunt purtate pe spatele unor ţestoase uriaşe, care înoată prin oceane de apă dulce, în care şerpii vorbesc în
122
ghicitori, în care liniile dintre cei morţi şi cei vii sunt atât de neclare, încât nu prezintă însemnătate. Am văzut sate în care focul însuşi fusese domesticit şi îi urma pe oameni la picior ca un ogar ascultător, şi oraşe cu turle de sticlă atât de înalte, încât strângeau norii în jurul punctelor ce le descriau spirala. (Dacă vă întrebaţi de ce alte lumi par să fie atât de pline de magie prin comparaţie cu plictisitorul vostru Pământ, gândiţi-vă cât de magică pare această lume dintr-o altă perspectivă.
Pentru o lume a oamenilor mării, capacitatea voastră de a respira aer este uluitoare; pentru o lume a aruncătorilor de suliţe, maşinăriile voastre sunt demoni puşi să lucreze fără încetare în slujba voastră; pentru o lume de gheţari şi nori, vara însăşi este un miracol.) Cea de-a doua ipoteză a mea este că uşile generează un grad variabil, dar semnificativ de scurgere între lumi, însă ce fel de lucruri se scurg prin ele şi care este soarta lor? Bărbaţi şi femei, desigur, care aduc cu ei talentele şi meşteşugurile specifice lumilor lor de origine.
Unii dintre ei au avut un sfârşit nefericit, cred – închişi la balamuc, arşi pe rug, decapitaţi, surghiuniţi et cetera –, dar alţii se pare că şi-au folosit puterile stranii sau cunoştinţele ezoterice într-un mod mai profitabil. Au obţinut putere, au strâns averi, au făurit soarta oamenilor şi a lumilor; pe scurt, au adus schimbare.
Şi obiectele se preling pe uşile dintre lumi, purtate de vânturi ciudate, plutind în derivă pe valuri înspumate, aduse şi aruncate de călători neglijenţi – uneori, chiar furate. Unele dintre ele au fost pierdute sau ignorate sau uitate – cărţi scrise în limbi necunoscute, haine după mode străine, dispozitive fără utilitate dincolo de lumile în care fuseseră făurite –, dar altele au lăsat în urmă poveşti. Poveşti despre lămpi magice şi oglinzi fermecate, despre lâna de aur şi fântâna tinereţii, despre armuri din solzi de balaur şi mături pe care poţi ajunge până la lună.
Mi-am petrecut marea parte a vieţii documentând acele lumi şi bogăţiile lor, urmând potecile fantomatice pe care le lasă în urmă în romane şi poezii, memorii şi tratate, legende şi cântece cântate într-o sută de limbi. Şi cu toate astea nu simt că m-am apropiat de a le descoperi pe toate sau măcar o parte însemnată dintre ele. Acum sunt de părere că o asemenea sarcină este imposibilă, deşi în primii ani am nutrit mari ambiţii în acest sens.
Odinioară, i-am mărturisit asta unei femei foarte înţelepte, pe care am întâlnit-o într-o altă lume – o lume minunată, plină de copaci atât
123
de mari, încât îţi puteai închipui că planete întregi se cuibăreau între ramurile lor –, undeva în largul coastei Finlandei, în iarna anului 1902.
Era o femeie impunătoare, la vreo cincizeci de ani, cu acel gen de inteligenţă aprigă care străluceşte ca un foc aprins chiar şi în ciuda barierelor lingvistice şi după câteva ulcioare de vin. I-am spus că am de gând să găsesc fiecare uşă către fiecare lume care a existat vreodată.
Ea a râs şi mi-a zis:
— Sunt zece mii, nesăbuitule.
Mai târziu, am aflat că neamul ei nu cunoaşte numere mai mari de zece mii, iar a susţine că există zece mii de anumite obiecte înseamnă
că nu are rost să fie numărate, deoarece sunt infinite. Acum cred însă
că afirmaţia ei privind numărul de lumi din univers era exactă, iar aspiraţiile mele erau visurile unui tânăr cuprins de disperare.
Totuşi nu trebuie să ne preocupăm aici de toate acele zece mii de lumi. Ne interesează doar lumea în care Adelaide Larson a intrat navigând în 1893. Poate că nu este cea mai fantastică sau mai frumoasă dintre toate lumile posibile, dar este cea pe care tânjesc s-o văd mai presus de oricare alta. Este lumea pe care o caut de aproape douăzeci de ani.
Autorii care introduc personaje noi încep adesea prin a le descrie trăsăturile şi îmbrăcămintea; când prezinţi o lume, se cuvine să începi cu geografia sa. Aceasta este o lume cu oceane vaste şi nenumărate insuliţe – un atlas ar arăta ciudat de dezechilibrat în ochii voştri, ca şi când un artist ignorant ar fi făcut o greşeală şi ar fi pictat prea mult din el în albastru.
Adelaide Larson s-a nimerit să intre, navigând, aproape în centrul acestei lumi. Marea de sub barca ei purtase multe nume de-a lungul secolelor, aşa cum se întâmplă adesea cu mările, dar în epoca aceea era cel mai adesea numită Amarico.
De asemenea, se obişnuieşte să oferi un nume atunci când prezinţi un personaj nou, dar numele unei lumi este o creatură mai alunecoasă
decât aţi putea bănui. Gândiţi-vă câte nume i-au fost date propriului vostru Pământ, în câte limbi diferite – Erde, Midgard, Tellus, Ard, Uwa
– şi cât de absurd ar fi ca un învăţat străin să sosească şi să-i dea întregii planete un singur titlu. Lumile sunt prea complexe, prea frumos separate, pentru a fi numite. Dar fiindcă aşa se cade, putem traduce cu aproximaţie unul dintre numele acestei lumi drept „Cea Scrisă”.
124
Dacă pare un nume ciudat pentru o lume, trebuie să înţelegeţi că în Cea Scrisă, cuvintele în sine au putere.
Nu vreau să spun că au putere în sensul că pot mişca inimile oamenilor sau transmite poveşti sau declara adevăruri, căci acestea sunt puterile pe care cuvintele le au în toate lumile. Ceea ce vreau să
zic este că în lumea aceea, cuvintele se pot ridica uneori din leagănele lor de cerneală şi hârtie şi pot remodela natura realităţii. Frazele pot schimba vremea, iar poeziile pot dărâma ziduri. Poveştile pot schimba lumea.
Acum, să fie clar, nu fiecare cuvânt scris are asemenea putere – vă
daţi seama ce haos ar fi! –, ci doar anumite cuvinte scrise de anumite persoane care combină un talent înnăscut cu mulţi ani de studiu atent, şi chiar şi atunci rezultatele nu sunt acea magie a ursitoarelor pe care v-aţi putea-o imagina. Nici măcar o excelentă lucrătoare prin cuvinte n-ar putea să mâzgălească la voia întâmplării o propoziţie despre trăsuri zburătoare, iar apoi să se aştepte să vadă una dând din aripi, ori să-i întoarcă pe morţi la viaţă prin scris, sau să răstoarne în alt mod temeliile lumii. Dar ar putea lucra din greu vreme de multe săptămâni ca să întocmească o poveste care ar spori şansele de ploaie într-o duminică anume sau poate ar reuşi să compună o strofă care ar fortifica infinitezimal zidurile Cetăţii sale împotriva unei invazii sau ar ghida departe de recifuri nevăzute o singură corabie care se avântase necugetat. Există poveşti aproape uitate, prea neclare şi incredibile chiar pentru a fi numite legende, despre isprăvi magice mai impresionante – despre scriitoare care au întors mareele în larg şi au despărţit mările, care au ras din temelii cetăţi întregi sau au chemat dragonii din ceruri –, dar poveştile acelea sunt prea improbabile pentru a fi luate în serios.
Vedeţi voi, magia prin cuvinte are un preţ, aşa cum puterea are întotdeauna un preţ. Cuvintele îşi iau vitalitatea de la cele care le scriu şi astfel forţa unui cuvânt este limitată de forţa făuritoarei sale umane.
Actele de magie prin cuvinte zdruncină sănătatea celor care le înfăptuiesc şi le storc vlaga; şi cu cât lucrarea este mai ambiţioasă – cu cât sfidează mai mult temelia şi urzeala lumii aşa cum sunt ele –, cu atât ia un tribut mai mare. Majorităţii lucrătoarelor prin cuvinte obişnuite le lipseşte voinţa de a risca mai mult decât să le curgă din când în când sânge din nas şi să petreacă o zi în pat, dar persoanele mai înzestrate îşi petrec ani întregi studiind cu atenţie şi instruindu-se,
125