Infirmierele se întoarseră de două ori şi îşi repetară ritualurile.
Eram foarte supusă, iar ele gângureau la mine. Când am spus, bâlbâindu-mă, că aş dori să vorbesc cu doctorul dacă se poate, pentru că nu sunt nebună şi se făcuse, de fapt, o greşeală teribilă, una dintre ele chiar chicoti.
— Este foarte ocupat, micuţo. Evaluarea ta este programată pentru mâine sau, mai sigur, înainte de sfârşitul săptămânii. Apoi mă bătu uşor pe creştet, aşa cum niciun adult n-ar face vreodată cu un alt adult,
119
şi adăugă: Dar ai fost foarte cuminte, aşa că putem lăsa chingile nepuse în seara asta.
Felul în care o zise – ca şi cum trebuia să fiu recunoscătoare doar pentru că nu mai eram legată la mâini, pentru că aveam libertatea elementară de a-mi mişca braţele şi de a atinge altceva decât cearşafurile exagerat de scrobite – mă făcu să simt că mi se aprinde un tăciune în stomac. Dacă-l lăsam să ardă, ar fi stârnit o conflagraţie, un foc cumplit care ar fi sfâşiat cearşafurile mele ţepene, mi-ar fi zvârlit terciul de ovăz pe perete şi mi-ar fi făcut ochii alb încins. După asta, nimeni n-ar fi crezut că eram zdravănă la minte. Am înăbuşit tăciunele aprins.
Infirmierele plecară, iar eu m-am dus la fereastră şi am stat cu fruntea lipită de geamul încălzit de soarele verii până când au început să mă doară picioarele. M-am întins din nou pe pat.
Orele-balaur mă bântuiau. Se făceau tot mai mari pe măsură ce soarele scăpăta, înmulţindu-se în penumbră.
Cred că m-aş fi făcut bucăţi în acea a doua noapte şi nu m-aş mai fi regăsit niciodată pe de-a-ntregul, dacă n-ar fi fost un răpăit neregulat, cumva cunoscut, în fereastră. Mi-am ţinut răsuflarea.
M-am târât din pat şi m-am luptat cu foraibărul înţepenit al ferestrei, simţindu-mi slăbiciunea din braţe, care păreau de plastilină.
Fereastra s-a întredeschis doar câţiva centimetri amărâţi, dar a fost de ajuns ca să lase să intre mirosul dulce al nopţii de vară. De ajuns ca să
aud, de undeva, de jos, o voce cunoscută întrebând:
— January, tu eşti?
Era Samuel. Pentru o clipă, m-am simţit aşa cum trebuie să se fi simţit Rapunzel când prinţul ei şi-a făcut în cele din urmă apariţia s-o salveze din turn, doar că eu nu m-aş fi putut strecura afară pe fereastră
nici dacă aş fi avut părul lung şi auriu, în loc de creţ şi încâlcit. Dar nu conta.
— Ce faci aici? am şuierat spre el.
Nu puteam vedea mai mult decât umbra siluetei unui bărbat, care se afla câteva etaje mai jos şi ţinea ceva în mână.
— Jane m-a trimis, zice să-ţi spun c-a încercat să te vadă, dar n-a putut…
— Dar de unde-ai ştiut care-i fereastra mea?
I-am văzut umbra ridicând dintr-un umăr.
— Am aşteptat şi m-am tot uitat după tine până te-am văzut.
120
N-am spus nimic. Mi l-am imaginat ascunzându-se în tufişuri, privind în sus la închisoarea mea şi aşteptând ore în şir, până mi-a văzut chipul la fereastră – şi am simţit un fior în capul pieptului. Din experienţa mea, oamenii la care ţineam cel mai mult nu zăboveau.
Întotdeauna plecau, lăsându-mă în urmă, fără să se mai întoarcă
vreodată – dar Samuel aşteptase.
Acum vorbea din nou.
— Ascultă, Jane zice că-i important să ai…
Se opri. Amândoi am văzut strălucirea gălbuie a luminilor care răzbătea prin geamurile de la parter, am auzit zgomotele înăbuşite de paşi ale unor persoane care veneau să vadă ce se întâmplă.
— Prinde!
Am prins. Era o piatră legată de o bucată de sfoară.
— Trage-o în sus! Repede!
Şi dus a fost, dispărând pe terenul îngrijit amenajat, chiar în timp ce uşile spitalului se deschideau scârţâind în afară. Am smucit sfoara în sus prin geamul întredeschis, cu mişcări bruşte şi panicate, şi am închis fereastra la loc. M-am lăsat să alunec în jos, cu spatele lipit de perete, gâfâind ca şi cum eu aş fi alergat în noapte în locul lui Samuel.
La capătul sforii era legat ceva micuţ şi de formă pătrată: o carte.
Acea carte. Până şi în întuneric îi vedeam literele pe jumătate şterse ale titlului zâmbindu-mi ca nişte dinţi de aur prin beznă: CELE ZECE MI ŞI.
Trecuse mult de când Samuel nu-mi mai strecurase o poveste; m-am întrebat, ameţită, dacă îndoise colţurile paginilor la scenele sale preferate.
Îmi veniră în minte sute de întrebări – cum de recunoscuse Jane cartea şi de ce voia să o am? Şi cât timp va continua Samuel să mă
aştepte, dacă rămâneam captivă aici pentru totdeauna? –, dar le-am ignorat. Cărţile sunt Uşi, iar eu voiam o cale de ieşire.
M-am târât până în mijlocul podelei, unde se vedea un pătrat înclinat de lumină gălbuie din hol, şi am început să citesc.
121
Capitolul trei