— Să-i daţi de urmă? Unde e?
— A fost concediată azi-dimineaţă. Serviciile ei, oricare or fi fost ele, cu siguranţă nu mai sunt necesare.
— Dar nu poţi să faci asta! Tata a angajat-o pe Jane. Nu poţi pur şi simplu să te descotoroseşti de ea.
Ca şi când asta conta. Ca şi cum aş fi putut s-o aduc pe Jane înapoi printr-o chichiţă tehnică sau printr-o portiţă oarecare.
— Tatăl tău nu mai angajează pe nimeni, mă tem. Morţii rareori o fac. Dar asta nu-i principala noastră preocupare acum.
La un moment dat, pe parcursul conversaţiei, Locke îşi pierduse furia şi devenise succint, calm, imparţial; ar fi putut la fel de bine să
prezinte ceva într-o şedinţă de consiliu sau să-i dicteze ordine domnului Stirling.
— De fapt, în acest punct nu prea contează cum ai ajuns în posesia informaţiilor; ceea ce contează este că ştii cu desăvârşire prea mult, în mod prea independent, şi ai avut infinit de proasta inspiraţie să
dezvălui această cunoaştere unuia dintre membrii noştri mai… mmm, imprudenţi. Scoase un suspin şi ridică din umeri de parcă ar fi zis ce să-i faci. Theodore foloseşte metode dure şi prompte, şi mă tem că va fi şi mai aţâţat de micul tău truc magic cu uşa încuiată. Ce să-i faci, e tânăr.
„E mai bătrân decât tine.” Oare aşa se simţise Alice în timp ce cădea prin vizuina iepurelui?
— Prin urmare, trebuie să găsesc o cale de a te ţine în siguranţă, de a te ţine ascunsă. Deja am dat câteva telefoane.
Simţindu-mă în cădere liberă, am rostit cu greutate:
— Telefoane… cui?
— Unor prieteni, clienţi, ştii tu. Dădu din mâna sa pătrăţoasă, în semn că nu conta. Ţi-am găsit un loc. Mi s-a spus că este foarte profesionist, foarte modern şi confortabil – n-are nimic de-a face cu temniţele alea victoriene în care azvârleau oamenii pe vremuri.
Brattleboro are o reputaţie excelentă.
Înclină din cap spre mine, ca şi cum ar fi trebuit să mă bucur de ceea ce auzeam.
— Brattleboro? Aşteaptă – am simţit că-mi stă inima în loc –,
115
Sanatoriul Brattleboro? Azilul?
Auzisem numele acela rostit în şoaptă de oaspeţii lui Locke; era locul unde bogaţii îşi trimiteau mătuşile necăsătorite şi nebune şi fiicele incomode.
— Dar nu-s nebună! N-au să mă ia.
Expresia lui Locke deveni aproape compătimitoare.
— Draga mea, oare n-am reuşit încă să te învăţ valoarea banilor? Şi în plus, toată lumea crede că eşti o măruntă corcitură orfană, care a aflat despre moartea tatălui ei şi a început să îndruge verzi şi uscate despre uşi magice. Recunosc, a fost nevoie să fiu un pic mai convingător ca să treacă cu vederea culoarea pielii tale, dar te asigur, te vor lua.
Totul se derulă în mintea mea ca o rolă de film: cartonaşe cu titluri prezentând publicului replicile domnului Locke, „Tatăl tău este mort, January!” şi apoi scene sacadate cu o fată tânără care plânge şi aiurează. „A înnebunit, biata de ea!” Apoi un tramvai negru alunecă pe sub o arcadă de piatră pe care scrie AZIL, fundalul este brăzdat de fulgere, după care sărim la o scenă în care eroina noastră este legată de un pat de spital şi priveşte cu indiferenţă peretele. „Nu.”
Domnul Locke vorbea din nou.
— Va fi numai pentru câteva luni, poate un an. Am nevoie de timp ca să discut cu Societatea, ca să poată izbândi minţile mai cumpătate. Să
demonstrez că ai o fire maleabilă.
Îmi zâmbi, şi chiar prin groaza năucitoare ce mă cuprinsese, am văzut bunătatea din zâmbetul lui şi faptul că prin el îmi cerea iertare pentru ceea ce făcea.
— Mi-aş dori ca situaţia să fi stat altfel, dar este singurul mod în care ştiu să te protejez.
Gâfâiam, muşchii îmi tremurau.
— Nu poţi. N-ai face una ca asta.
— Credeai că-ţi poţi încerca mâna un pic la marginea lucrurilor? Că
poţi să-ţi înmoi un deget în apele astea? Chestiunile acestea sunt foarte serioase, January, aşa cum am încercat să-ţi spun. Noi veghem la ordinea naturală a lucrurilor, determinând soarta lumilor. Poate că
într-o zi ne vei mai putea ajuta totuşi.
Întinse din nou mâna spre faţa mea, iar eu m-am tras înapoi. Mă
mângâie cu un deget pe obraz, aşa cum ar fi putut atinge o piesă de porţelan importată: cu delicateţe, acaparator.
116
— Pare crud, ştiu… dar crede-mă când îţi spun că aşa e cel mai bine.
Şi, în timp ce ochii săi îi întâlneau pe ai mei, am simţit o puternică
dorinţă ciudată, copilăroasă de a avea încredere în el, de a mă ghemui în mine însămi şi de a lăsa lumea să curgă în jurul meu, aşa cum făcusem întotdeauna, dar…