De fapt, nu mai ai voie să ieşi din camera ta până când voi considera eu că…
— Unde-i Jane?
Havemeyer, care ne privea, spuse tărăgănat:
— E reconfortant să constat că nu eşti nepoliticoasă doar atunci când eşti beată, domnişoară Scaller.
Locke îl ignoră.
— January. Du-te sus. Acum.
Tonul său devenise scăzut şi imperios. Mi-am desprins privirea de pe chipul lui, dar am simţit cum ochii săi spălăciţi mă apucau şi mi se agăţau de piele, trăgându-mă înapoi.
— Întoarce-te în camera ta…
Însă obosisem să ascult de domnul Locke, obosisem să suport greutatea voinţei lui care mă strivea, făcându-mă din ce în ce mai mică, obosisem să fiu cuminte.
— Nu. Cuvântul îmi ieşi de pe buze ca o şoaptă ezitantă. Am înghiţit, atingând căldura de bronz a lui Bad cu degetele. Nu. Plec.
Am lăsat capul în jos şi mi-am îndreptat umerii, ca o femeie care merge împotriva unui vânt puternic, apoi am azvârlit geanta în jos peste trepte, tocmai în partea cealaltă a holului. Îmi ţineam spinarea foarte dreaptă.
Aproape trecusem de ei, aproape ajunsesem la clanţa de bronz a uşii de la intrare, când Havemeyer izbucni în râs. Era un şuierat hidos, cu o tonalitate înaltă, care făcu coama lui Bad să se zbârlească sub palma mea. Mi-am strecurat degetele pe sub zgarda lui.
108
— Şi unde-ar putea să se ducă cineva ca tine? întrebă el.
Îşi ridică bastonul şi împunse batjocoritor geanta mea de pânză.
— Să-l găsesc pe tata.
Obosisem şi să mint.
Rictusul lui Havemeyer deveni mieros. Ceva insuportabil –
nerăbdare? încântare? – îi aprinse ochii în timp ce se apleca spre mine şi-mi punea un deget înmănuşat sub bărbie, înclinându-mi chipul în sus.
— Pe tatăl tău răposat, cred că vrei să zici.
Ar fi trebuit să dau drumul zgărzii lui Bad chiar în acel moment şi să-l las să-l facă ferfeniţă. Ar fi trebuit să-i trag o palmă sau să-l ignor sau să mă reped la uşă.
Orice altceva decât ceea ce am făcut.
— Poate că da, poate că nu. Poate că este doar pierdut, undeva în lumea largă. Poate a găsit o Uşă şi a căzut dincolo de ea şi acum este într-o altă lume, una mai bună, unde nu există oameni ca tine.
Ca ripostă, era undeva între nebunie curată şi vrednică de milă. Am aşteptat să aud oftatul domnului Locke sau acel sunet şuierat care trecea drept râs din partea lui Havemeyer.
În schimb, amândoi încremeniră. Era genul de încremenire care-ţi face părul de pe braţe să se zbârlească şi te duce cu gândul la lupi şi şerpi care pândesc în iarba înaltă. Genul de încremenire care te face să-ţi dai seama că tocmai ai făcut un pas extrem de greşit, chiar dacă nu pricepi cum.
Domnul Havemeyer se îndreptă de spate, dându-mi drumul la bărbie şi frângându-şi mâinile în mănuşile de şofat, ca şi cum acestea ar fi fost cuprinse de agitaţie.
— Cornelius, credeam că ne-am pus de acord să păstrăm anumite informaţii doar pentru membrii Societăţii. De fapt, credeam că este unul dintre principiile de bază ale organizaţiei noastre, aşa cum le-a expus însuşi Fondatorul.
Pentru a doua oară în dimineaţa aceea, aveam senzaţia că, dintr-odată, conversaţia este purtată într-o limbă necunoscută mie.
— Nu i-am spus absolut nimic.
Vocea lui Locke era repezită, dar avea o notă gâtuită pe care aş fi putut-o considera frică, doar că nu-l auzisem niciodată pe Locke vorbind speriat.
Nările lui Havemeyer se umflară.
109
— Chiar aşa? murmură el. Luke! Evans!
La strigătul lui, doi bărbaţi zdraveni coborâră pe scări călcând apăsat, cu bagajele pe jumătate făcute în braţe.
— Da, domnule Havemeyer, spuseră ei, gâfâind.
— Escortaţi-o pe fata asta în camera ei şi încuiaţi-o acolo. Şi aveţi grijă la câine.
Întotdeauna am detestat momentul în care, într-o carte, un personaj îngheaţă de spaimă. „Trezeşte-te!” îmi vine să-i strig. „Fă ceva!”
Amintindu-mi cum stăteam acolo, cu geanta de pânză atârnându-mi prosteşte pe umăr, cu degetele slăbind pe zgarda lui Bad, vreau să strig la mine însămi: „Fă ceva!”
Însă eram o fată cuminte şi n-am făcut nimic. Am rămas tăcută în timp ce Havemeyer bătea din baston ca să-şi zorească oamenii, în timp ce Locke pufnea şi protesta, în timp ce nişte mâini grele mă prinseră de deasupra coatelor.