Râcâiam cu degetele, în timp ce picioarele goale îmi alunecau inutil pe podea.
— Eter, aş zice, şi o doză de bromură. Mulţumesc, doamnelor.
Ultimul lucru pe care l-am văzut din cabinet a fost doctorul Palmer punându-şi stiloul cu grijă în buzunar şi vârându-mi cartea în sertarul de la birou.
Am şuierat şi am strigat şi am ţipat pe holuri, tremurând de ura şi de nevoia pe care le simţeam. Prin ferestruicile înguste ale uşilor mă
priveau chipuri la fel de palide şi lipsite de expresie ca luna plină. E
ciudat cât de repede poţi decade, dintr-o domnişoară civilizată să
ajungi o femeie nebună; era ca şi cum creatura asta ca o fiară, fără
limite, trăise ani de zile sub pielea mea, plesnind din coadă.
Dar există locuri construite special pentru a ţine sub control femeile-fiară. Mă azvârliră pe pat, îmi strânseră legăturile în jurul gleznelor şi al încheieturilor mâinilor şi-mi apăsară ceva rece, umed şi lipicios peste gură. Mi-am ţinut răsuflarea până când n-am mai putut şi apoi am alunecat într-un întuneric de smoală.
Nu vreau să vorbesc prea mult despre următoarele câteva zile, aşa că n-o voi face.
Au fost plictisitoare, cenuşii şi lungi. Mă trezeam la ore ciudate din
144
zi, fără un ritm anume, cu gustul înţepător şi bolnăvicios al medicamentelor; noaptea visam că mă sufoc, dar nu mă puteam mişca.
Vorbeam cu alte persoane, cred – infirmiere, alţi pacienţi –, dar singura companie reală pe care am avut-o era regina de argint de pe monedă.
Şi orele odioase, care mă bântuiau.
Încercam să mă ascund de ele dormind. Zăceam nemişcată şi închideam ochii ca să nu mai văd monotonia plictisitoare a camerei şi-mi destindeam muşchii. Uneori funcţiona sau cel puţin ajungeam să-mi petrec o bucată de vreme într-un fel şi mai cenuşiu, şi mai plictisitor, dar în cea mai mare parte a timpului nu mergea. Atunci, tot ce făceam era să zac, privindu-mi fix venele rozalii ale pleoapelor şi ascultând zgomotul aproape imperceptibil al propriului sânge.
Infirmiere şi sanitari apăreau o dată la câteva ore, cu tăbliţe cu programul meu, ca să mă dezlege de pat şi să mă îmboldească să mă
pun în mişcare. Mâncam toate mesele sub strictă supraveghere, purtam halate albe apretate, făceam băi într-un şir de căzi de tablă.
Tremuram lângă alte douăzeci de femei despuiate şi albicioase ca nişte peşti, ceea ce ne făcea pe toate să fim urâte şi lipsite de mister, ca melcii scoşi din cochilii. Le priveam pe furiş cum tresăreau sau lăcrimau sau stăteau tăcute ca nişte pietre de mormânt şi voiam să ţip:
„Eu nu sunt ca ele, nu sunt nebună, n-am ce căuta aici.” Şi apoi mă
gândeam: „Poate că nici ele n-au avut ce căuta aici, la început.”
Timpul se scurgea în mod straniu. Orele-balauri mă bântuiau şi-mi dădeau târcoale. Le auzeam solzii de pe pântece foşnind uşor pe dale în timp ce dormeam. Uneori, se strecurau în pat şi se întindeau lângă
mine, aşa cum obişnuia să facă Bad, şi mă trezeam cu obrajii uzi şi îngrozitor de singură.
Alteori, eram cuprinsă pe de-a-ntregul de o furie îndreptăţită – cum putuse Locke să mă trădeze, aruncându-mă în iadul ăsta? Cum am putut să-i las să-i facă rău lui Bad? Cum a putut tata să mă lase aici singură? –, dar în cele din urmă furia se stinge şi nu lasă în urmă decât cenuşă, un peisaj tăcut desenat cu cărbune gri.
Şi apoi, într-a cincea sau a şasea (sau a şaptea?) zi a întemniţării mele, o voce spuse:
— Ai un vizitator, domnişoară Scaller. Unchiul tău a venit să te vadă.
Am strâns mai tare din ochi, sperând că, dacă mă prefac suficient de mult că dorm, corpul îmi va ceda şi-mi va face jocul. Am auzit clanţa uşii, zgomotul scos de un scaun tras pe podea. Apoi o voce tărăgănată:
145
— Dumnezeule mare, este zece şi jumătate dimineaţa. Aş face o glumă cu Frumoasa din pădurea adormită, dar ar fi doar pe jumătate adevărată, nu?
Am deschis ochii brusc şi iată-l: alb ca alabastrul, cu ochi cruzi şi mâini ca nişte păianjeni cu mănuşi albe odihnind pe baston.
Havemeyer.
Ultima dată când îi auzisem vocea, le ordonase oamenilor lui să se descotorosească de cel mai drag prieten al meu.
M-am năpustit spre el. Uitasem că eram pradă disperării, slăbită, legată de pat; ştiam doar că vreau să-i fac rău, să-l muşc, să-l zgârii cu unghiile pe faţă…
— Şezi binişor, nu te agita. Va trebui să chem infirmiere şi nu-mi eşti de niciun folos drogată şi făcând bale.
Am mârâit şi m-am smucit în legături. El chicoti.
— Întotdeauna erai atât de ascultătoare, atât de civilizată la reşedinţa Locke. I-am spus lui Cornelius să nu se încreadă în asta.
L-am scuipat. Nu mai scuipasem intenţionat pe nimeni de când Samuel şi cu mine eram copii şi făceam întreceri pe malul lacului; era reconfortant să văd că nu-mi pierdusem de tot abilitatea aceea.
Havemeyer se şterse pe obraz cu un deget înmănuşat şi amuzamentul îi dispăru de pe chip.
— Am nişte întrebări pentru tine, domnişoară Scaller. Cornelius ar vrea să credem că toate astea sunt exagerate, că pur şi simplu ai tras cu urechea la ceea ce vorbeau adulţii, că eşti tulburată din cauza decesului tatălui tău, că nu reprezinţi de fapt o ameninţare şi aşa mai departe. Eu cred altceva. Se aplecă în faţă. Cum ai aflat despre fisuri?
Cu cine ai stat de vorbă?