contagioasă care se deplasează prin artere. În februarie 1893, trecuse în Taft, Texas, şi pătrunsese prin pereţii morii de seminţe de bumbac la care se angajase Ade Larson. Colegii ei de muncă îşi amintesc o anumită pauză de prânz: se strânseseră cu găleţile lor de tablă în spatele morii, inspirând aburul uleios şi mirosul de mucegai verde al cojilor de seminţe de bumbac, ascultându-l pe Dalton Gray cum depăna bârfele zilnice din salon. El le spuse despre doi vânători de blănuri din nord care coborâseră din Munţii Stâncoşi nebuni de legat, jurând pe tot ce le era mai scump că dăduseră peste un ocean în vârful Muntelui Silverheels.
Muncitorii râseră, dar vocea Adei răsună prin râsetele lor ca o secure ce se înfige într-o buturugă.
— Cum adică au dat peste un ocean?
Dalton Gray ridică din umeri.
— De un’ să ştiu io? Am auzit de la Gene că se rătăciseră şi-au găsit o biserică veche de piatră din zilele mineritului de argint şi s-au aciuat în ea o săptămână sau două. Spuneau că era o bisericuţă absolut obişnuită, doar că avea un ocean dincolo de uşa din spate!
Râsul reîncepu, dar se stinse încetul cu încetul; Ade Larson îşi strânse prânzul nemâncat şi se îndreptă spre nord-vest, străbătând curtea morii spre calea ferată East Texas & Gulf.
N-am găsit nicio urmă de Ade din Texas şi până în Colorado. Pur şi simplu îşi făcu apariţia în oraşul Alma o lună mai târziu, ca un scufundător care iese la suprafaţă, întrebând de cizme şi blănuri şi genul de echipament de care o femeie ar avea nevoie ca să
supravieţuiască în aspra primăvară arctică din lanţul muntos Front Range. Proprietarul prăvăliei locale îşi amintea c-a privit-o cum pleacă
cu o compătimire iritată, convins că la vară îi vor găsi trupul în curs de dezgheţ pe vreo potecă din pădure.
Femeia se întoarse însă peste zece zile de pe Muntele Silverheels, cu obrajii aspriţi de ger şi rânjind ca un om norocos, ce-i amintea proprietarului prăvăliei de minerii care găseau aur. Îl întrebă unde putea găsi un gater.
El îi spuse, totuşi adăugă:
— Mă scuzaţi, doamnă, dar de ce aţi avea nevoie de cherestea?
— Ah! Ade izbucni în râs, iar proprietarul prăvăliei avea să-şi amintească mai târziu că sunase precum chicotitul unei nebune într-o
99
noapte cu lună plină. Ca să construiesc o barcă.
Fireşte, spectacolul unei femei tinere şi singure, fără talente deosebite de tâmplărie, construind o barcă cu pânze pe înălţimile cu aer rarefiat ale Munţilor Stâncoşi, nu trecu neobservat. Ade înjghebase un fel de tabără la poalele Muntelui Silverheels, care arăta, potrivit unui reporter, „ca o mahala prăpădită, vizitată recent de o tornadă”.
Scânduri de pin zăceau împrăştiate pe pământul îngheţat, îndoite în arcuri chinuite. Scule împrumutate erau aruncate de-a valma în grămezi neglijente, lăsând să se înţeleagă că nu vor fi utilizate a doua oară. Ade însăşi prezida peste haosul acela într-o blană de urs plină de fum, înjurând cu voioşie în timp ce lucra.
În aprilie, barca avea deja o formă identificabilă; o osatură îngustă, cu miros de răşină, odihnea în mijlocul taberei ca o nefericită creatură
marină, căreia Dumnezeu uitase să-i dea piele sau solzi.
Primii jurnalişti apărură la scurt timp, iar primul reportaj tipărit fu un articolaş cu litere neclare, înghesuit într-o margine de pagină în ziarul Leadville Daily, intitulat fără imaginaţie FEMEIA CARE
CONSTRUIEŞTE O BARCĂ, UIMIND LOCALNICII. A dat naştere la destule bârfe şi veselie zgomotoasă pentru ca povestea să facă saltul în ziare mai mari, tipărită şi retipărită şi în cele din urmă înfăţişată
alături de povestea vânătorilor de blănuri care descoperiseră un ocean. După mai mult de o lună, când Ade şi barca ei părăsiseră de mult orăşelul Alma, migră tocmai în paginile lui New York Times, sub titlul mult mai atrăgător DOAMNA NOE A MUNŢILOR STÂNCOŞI: NEBUNA DIN COLORADO CARE SE PREGĂTEŞTE PENTRU POTOP.
Aş da orice – toate cuvintele din Cea Scrisă, toate stelele din toate lumile, propriile mele mâini – să anulez publicarea acelei poveşti nenorocite.
Ade n-a citit niciodată vreunul dintre articolele despre ea, din câte mi-am putut da seama. Ea doar a lucrat la barca aceea cu o pânză, suprapunând scânduri pentru a face carena şi consultându-se cu un meşter de acoperişuri local, care îi dădu uimit reţeta lui cu seu şi răşină de molid ca să-şi călăfătuiască îmbinările. Pânza era o harababură prost cusută, care ar fi îngrozit-o pe oricare dintre mătuşile ei, şi atârna ţeapănă de un catarg plin de cioturi, dar până la sfârşitul lunii Ade se convinsese că era ambarcaţiunea cea mai glorioasă şi mai bună de navigat pe mare din toată lumea, sau cel puţin de la altitudinea de peste trei mii de metri. Îi gravă numele pe proră, cu
100
linii tremurate, arse cu un cărbune aprins: Cheia.
În seara aceea, merse în oraş şi cheltui ultimul salariu de la moara de seminţe de bumbac, de care ţinuse cu dinţii, cumpărând jambon sărat şi conserve de fasole, trei gamele mari, o busolă şi serviciile plătite a doi bărbaţi tineri, cărora le explică într-o spaniolă stricată că
vrea să îi urce o barcă pe un munte. Peste ani, l-am găsit pe unul dintre acei domni, Lucio Martinez, iar el mi-a mărturisit cu un dezgust amar că-şi doreşte să nu fi fost de acord cu întreaga aventură. Îşi petrecuse o bună parte dintr-un deceniu sub un nor de suspiciune neîntemeiată, pentru că el şi prietenul lui fuseseră ultimele persoane în viaţă care o văzuseră pe nebuna albă şi barca ei înainte de a dispărea. Şeriful local chiar îl interogase la un an sau doi de la eveniment, insistând ca Martinez să-i deseneze o hartă foarte precisă a locului unde fusese văzută ultima oară Adelaide.
Ade n-avea de unde să ştie ce întâmplări nefericite va avea de îndurat Martinez când o luară fiecare pe drumul său în vârful Muntelui Silverheels, iar eu nu sunt sigur că i-ar fi păsat. Era mânată de egoismul pur al unui cavaler care se apropie de finalul misiunii sale şi nu putea întoarce spatele obiectivului ei, aşa cum acul unei busole nu poate indica sudul.
Aşteptă ca Lucio şi prietenul lui să coboare în zigzag pe pantă şi ca semiluna să poleiască pinii cu delicate tonuri argintii. Apoi îşi trase barca primitivă pe o potecă făcută de căprioare până la o construcţie scundă de piatră, care poate că servise cândva drept biserică pentru mineri, sau poate că era ceva mai vechi şi mai sacru.
Uşa era întocmai aşa cum o găsise cu săptămâni în urmă. Ocupa aproape tot peretele făcut din pietre suprapuse pe care se afla şi era încadrată de bârne mari de lemn, înnegrite de vreme. O gaură
grosolană într-una dintre scândurile ei ţinea loc de mâner şi Ade deja putea să jure că o adiere uşoară trecea prin ea şuierând şi purtând cu sine mirosul de sare şi de cedri şi de zile lungi, aurite de soare.
Era un miros care n-ar fi avut de ce să-i fie familiar, totuşi îi era. Era mirosul pielii băiatului-fantomă atunci când se sărutaseră pe câmp, într-o vară târzie. Era mirosul din Altundeva.
Deschise uşa şi îşi lansă barca pe mările necunoscute ale altei lumi.
101
4. Uşa descuiată
Când am deschis ochii, îi simţeam ca şi cum îmi fuseseră smulşi din cap, rostogoliţi prin nisip aspru şi îndesaţi neîndemânatic înapoi în ţeastă. Gura îmi era încleiată şi pungită, iar căpăţâna părea să mi se fi micşorat cu câteva mărimi bune peste noapte. Timp de câteva secunde de dezorientare, am uitat de cele şase pahare de şampanie de la petrecere şi m-am întrebat, ameţită, dacă mă simt aşa din cauza cărţii.
De parcă o poveste mi-ar fi putut fermenta în vene, ca vinul, îmbătându-mă.
Dacă vreo poveste ar fi putut-o face, ar fi fost aceea. Cu siguranţă, citisem cărţi mai bune, cu mai multe aventuri şi sărutări şi cu mai puţine pretenţii de infailibilitate, însă niciuna nu-mi lăsase această