mai ieşeau din vilă (sigur! Doar că – ei bine, umblau nişte zvonuri despre băieţi care-şi petreceau noaptea acolo şi nu mai ieşeau vreme de un an şi o zi. Despre băieţi care se ascundeau în dulapuri şi se trezeau visând despre ţări îndepărtate).
— Vă rog, prieteni, o ultimă frântură de poveste: cum de-a ajuns în casă cotoroanţa aia? Cum l-a găsit pe bietul John?
Soţii LeBlanc se uitaseră unul la celălalt, şi până şi Mary cea cumsecade începuse să se simtă stânjenită de ardoarea tinerei. Nu era vorba doar de ciudăţenia situaţiei ei – îmbrăcată de muncă şi colindând pe străzi noaptea –, ci mai degrabă de felul în care chipul părea să-i lumineze cu o strălucire ca a unei lămpi cu gaz, de faptul că
părea să fie totodată vânător şi vânat, ca şi cum fugea de ceva şi spre altceva.
Dar puţini sunt cei care pot lăsa o poveste neterminată, cu sfârşitul încurcat lăsat în coadă de peşte.
— La fel cum intră orice cotoroanţă în casa oricui, domnişoară.
Găseşte o crăpătură sau o gaură sau o uşă descuiată.
Fata răsplătise cuplul cu un zâmbet extaziat, făcuse o plecăciune şi pornise spre vest.
Nimeni n-o mai văzu vreme de şaisprezece zile, când un grup de
93
băieţi care dădeau de-a dura cercuri pe stradă văzu o femeie albă ce ieşea din vila St. Ours. Îi descriseră înfăţişarea ca „de vrăjitoare”: hainele îi atârnau în jur în zdrenţe sfâşiate, iar peste ele avea o mantie ciudată de pene negre, ce arătau ca unse cu ulei; ochii îi erau bătuţi de vânturi, iar zâmbetul pe care-l aruncă cerului de seară era tainic, de parcă ar fi avut o înţelegere cu stelele.
Când băieţii o întrebară despre activităţile ei, fata nu le dădu nicio explicaţie clară, ci doar câteva descrieri fără sens de piscuri înalte şi crengi negre de pin şi lumini pe cer aidoma unor mătăsuri rozalii ţintuite de stele.
Când am întrebat-o chiar eu ce văzuse dincolo de uşă – fiindcă
trebuie să fi existat o uşă –, nu făcu decât să râdă.
— Păi, cotoroanţele, desigur! Şi când m-am încruntat la ea, m-a redus la tăcere cu un semn. Ascultă, nu toate poveştile sunt făcute să
fie spuse. Uneori, numai prin faptul de a spune o poveste, o sărăcim, îi furăm un pic din mister. Eu zic să le lăsăm în pace pe vrăjitoarele alea.
În acel moment, nu ştiam ce vrea să zică. Simţeam foamea învăţatului de a revela şi de a explica, de a face necunoscutul cunoscut
–, dar în cazul uşii din vila St. Ours, intenţiile mi-au fost dejucate. I-am urmat paşii pe bulevardul Elmira şi am găsit o vilă văruită în alb, cufundată în putreziciunea dulce a florilor de magnolie, impunătoare şi totodată pe jumătate uitată. Mi-am făcut planuri să mă întorc seara, ca să desfăşor o explorare mai amănunţită, dar aceea a fost noaptea Marelui incendiu din Algiers, din anul 1895. La miezul nopţii, cerul era auriu-portocaliu, iar în zori, din întregul cvartal, cu tot cu vila St. Ours, nu mai rămăsese decât un schelet plin de funingine.
Tii minte acest incendiu. Tii minte că a izbucnit cu furie, fără o sursă
clară, şi n-a ţinut seama de furtunuri sau găleţi cu apă până când fiecare centimetru impunător şi deformat din vila St. Ours s-a transformat în cenuşă.
Totuşi, consemnez aceste amintiri pentru că în St. Ours se afla prima uşă pe care am găsit-o în lumea asta, şi a doua uşă găsită de domnişoara Larson. Odată cu găsirea unei uşi vine şi schimbarea.
Mai târziu, Ade avea să se refere la perioada cuprinsă cu aproximaţie între 1885 şi 1892 ca fiind „anii flămânzi” ai vieţii ei. Când am întrebat-o după ce anume flămânzise, a râs şi mi-a zis:
94
— De acelaşi lucruri ca şi ţie, pun rămăşag. De căile dintre lumi. De nicăieri. De undeva.
Cutreierase tot Pământul, rătăcitoare şi nesăţioasă, căutând uşi.
Şi le găsise5. Le găsise în biserici abandonate şi în pereţii cu cruste de sare ai grotelor, în cimitire şi în spatele perdelelor fluturânde din pieţe străine. Găsise atât de multe, încât imaginea ei despre lume deveni dantelată, presărată cu găuri, ca o hartă ronţăită de şoareci. Am urmat-o şi eu la vremea mea şi am redescoperit cât de multe am putut.
Însă uşile, prin natura lor, sunt deschideri, căi de trecere, locuri lipsă –
şi geometria precisă a absenţei s-a dovedit dificil de consemnat.
Notiţele mele sunt pline de fundături şi incertitudini, şoapte şi zvonuri, şi chiar şi raportările mele cele mai atente sunt pline de întrebări fără
răspuns, care plutesc pe la margini ca nişte îngeri cenuşii.
Să ne gândim la uşa de pe malul râului Platte. Urma iridescentă a Adei ducea în amonte pe Mississippi şi apoi spre vest, iar în cele din urmă la un domn pe nume Frank C. True. Când am stat de vorbă cu domnul True în 1900, era călăreţ acrobatic la Marele Circ Dublu American, Uriaş Muzeu al Lumii, Caravană, Hipodrom, Menajerie şi Mare Adunare a Animalelor Sălbatice vii al lui W. J. Taylor.
Frank era un bărbat brunet, cu ochi de cremene, al cărui farmec şi talent îi extindeau prezenţa mult dincolo de limitele propriei staturi micuţe. Când am pomenit-o pe Ade, zâmbetul lui de artist de circ a devenit nostalgic.
— Da. Sigur că mi-o amintesc. De ce? Eşti soţul ei sau ceva de genul ăsta?
După ce l-am asigurat că nu eram vreun amant gelos venit să
răzbune un afront vechi de un deceniu, oftă, se lăsă pe spate în scaunul său pliant şi-mi povesti despre întâlnirea lor din vara fierbinte a anului 1888.
O văzuse pentru prima dată în publicul Expoziţiei doctorului Carver despre Munţii Stâncoşi şi preerii, unde Frank juca rolul indianului autentic de la câmpie pentru un dolar pe zi. Ea era în mod vădit singură pe băncile de lemn, cu părul încâlcit şi murdară, îmbrăcată cu nepăsarea cuiva care caută prin resturile lăsate de alţii, purtând o cămaşă bărbătească şi cizme prea mari. Urmări întreaga reproducere sângeroasă a ultimei bătălii a colonelului Custer, ovaţionând în timpul demonstraţiei de prindere a mustangului cu lasoul, chiar dacă
„mustangul” era un ponei cu pântece rotunjor, cu nimic mai sălbatic
95
decât o pisică domestică, şi fluieră când Frank câştigă cursa indienilor.