— Dacă ai putea să pleci chiar acum în altă parte, unde te-ai duce?
— Oriunde. Într-o altă lume.
Mă gândeam la Uşa albastră şi la mirosul mării când am răspuns. Nu mă mai gândisem la ea de ani buni, dar povestea Adelaidei mi-o scosese din străfundurile memoriei.
Samuel nu râse de mine.
— Ai mei au o cabană în capătul de nord al lacului Champlain.
Mergeam acolo în fiecare vară şi rămâneam o săptămână întreagă, dar sănătatea tatei şi prăvălia… Nu ne-am mai dus de ani întregi.
Mi l-am închipuit pe Samuel aşa cum îl ştiusem înainte, un băieţandru cu braţe subţiri, dar puternice, şi atât de bronzat, încât părea să răspândească lumina împrumutată de la soare.
— Nu-i o cabană prea mare sau prea drăguţă – mai mult un şopron acoperit cu şindrilă de cedru şi cu un burlan de sobă ruginit care iese în afară –, dar este foarte izolată, la marginea propriei sale insule. Când priveşti pe geam, nu vezi decât apa lacului, cerul şi pinii. Când mă satur de toate astea – flutură din mână cu un gest atât de amplu, încât părea să cuprindă nu doar reşedinţa Locke, ci totul din interiorul ei, fiecare sticlă scumpă de vin de import, fiecare comoară furată, fiecare soţie de bancher ciripitoare care lua un pahar de pe tava lui Samuel fără să-l vadă vreodată –, mă gândesc la cabana aia. Departe de papioane şi de
84
haine de costum, de oameni bogaţi şi de oameni săraci şi de distanţa dintre ei. Acolo m-aş duce, dac-aş putea. Zâmbi. O altă lume.
Dintr-odată, am fost foarte sigură că el încă-şi citea revistele cu foiletoane şi romanele de aventuri şi încă-şi aţintea privirea asupra unor orizonturi îndepărtate.
Este un sentiment foarte ciudat să dai de cineva ale cărui dorinţe sunt modelate atât de asemănător cu ale tale, încât parcă întinzi mâna către reflexia ta dintr-o oglindă şi întâlneşti căldura cărnii sub vârfurile degetelor. Dacă vei avea vreodată norocul să găseşti această simetrie magică, înfricoşătoare, sper că vei fi destul de curajos s-o apuci cu ambele mâini şi să nu-i mai dai drumul.
Eu nu am fost, atunci.
— E târziu. Am să intru în casă, l-am anunţat şi asprimea afirmaţiei mele şterse cercul miraculos pe care-l trasaserăm în jurul nostru, ca un pantof care şterge o linie de cretă.
Samuel înţepeni. N-am avut inima să-l privesc în faţă – oare aş fi văzut regret sau învinuire? Dorinţă sau disperare pe potriva a ceea ce simţeam eu? –, ci doar am fluierat către Bad şi m-am întors cu spatele.
Am ezitat în dreptul uşii.
— Noapte bună, Samuel, am şoptit şi am intrat.
Camera îmi era cufundată în întuneric. Lumina lunii trasa contururi palide în jurul rochiei fildeşii, lăsată acum boţ pe podea, în jurul dâmbului de păr de pe pernă al lui Jane, în jurul curbei formate de spinarea lui Bad, lipită de mine.
Stăteam întinsă pe pat, simţind cum mareea de şampanie se retrage şi mă lasă eşuată pe plajă, ca o nefericită creatură marină. În absenţa ei, Lucrul acela – greu, negru, sufocant – se întoarse, ca şi cum ar fi aşteptat toată seara ca eu şi cu el să fim singuri. Aluneca, onctuos ca uleiul, pe pielea mea, îmi umplea nările, se aduna în gâtlejul meu. Îmi şoptea la ureche poveşti despre pierdere, şi singurătate, şi fetiţe orfane.
A fost odată ca niciodată o fată pe nume January, care nu avea nici mamă, nici tată.
Greutatea reşedinţei Locke, a pietrei roşii şi a aramei şi a tuturor acelor obiecte preţioase, secrete, furate, mă apăsa cu putere. După
douăzeci sau treizeci de ani sub acea greutate, ce va mai rămâne oare
85
din mine?
Am vrut să fug şi să tot fug întruna până când aveam să ies din povestea asta tristă şi urâtă. Există un singur mod de a fugi din propria ta poveste, şi acela este să te strecori în povestea altcuiva. Am scos cartea legată în piele de sub saltea şi am inspirat cu nesaţ mirosul ei de cerneală şi de aventură.
Prin ea, am păşit într-o altă lume.
86
Capitolul doi
Despre descoperirea de către domnişoara Larson a altor Uşi şi despre plecarea ei din istoria consemnată
O moarte la ţanc – Cotoroanţele din St. Ours – Anii de foamete şi încheierea lor
Mama Larson a murit în aspra lună martie a anului 1885, la o săptămână după ce narcisele timpurii fuseseră secerate de un îngheţ
grozav şi cu opt zile înainte ca nepoata ei să împlinească nouăsprezece ani. Pentru mătuşile Larson, moartea mamei lor a fost o tragedie la fel de grea precum prăbuşirea unui mare imperiu sau surparea unei coaste de munte, aproape dincolo de puterea lor de înţelegere, şi pentru o vreme gospodăria se pierdu într-un doliu împrăştiat, fără
ţintă.
Doliul este o chestiune egocentrică; prin urmare, nu ar trebui să ne surprindă că femeile din familia Larson nu-i mai acordau mare atenţie Adelaidei Lee. Ade era recunoscătoare pentru lipsa lor de atenţie –
căci, dacă mătuşile ei i-ar fi băgat în seamă expresia chipului, ar fi găsit-o foarte îndepărtată de disperare sau tristeţe.
Stând în picioare lângă patul de moarte al bunicii ei, cu rochia de lână încă mirosind a colorant negru vegetal, Ade se simţise aşa cum s-ar putea simţi un copăcel când vede că unul dintre bătrânii uriaşi ai pădurii se prăbuşeşte cu măreţie la pământ: uimit şi poate un pic speriat. Dar când Mama Larson îşi dădu ultima suflare, fata descoperi acelaşi lucru pe care l-ar fi descoperit tânărul copăcel: în absenţa copacului bătrân, în frunzişul de deasupra sa rămăsese o gaură.
Ade începu să suspecteze că, pentru prima dată în viaţă, era liberă.
Nu era adevărat că nu fusese liberă în ultimii câţiva ani, deoarece, prin comparaţie cu alte tinere din vremurile acelea, ducea o viaţă
nestingherită şi inutilă. I se permitea să poarte pantaloni de pânză şi pălării bărbăteşti de lucru, în primul rând pentru că mătuşile ajunseseră în cele din urmă la disperare încercând să-i menţină fustele prezentabile; nu se aştepta nimeni ca ea să pună mâna pe vreun burlac tânăr şi să facă o partidă bună, fiindcă mătuşile împărtăşeau aceeaşi părere confuză despre bărbaţi, nu era obligată să meargă la şcoală sau