— Îţi mulţumesc. Pentru că… ăăă, m-ai salvat.
— A, nu te salvam pe tine, domnişoară Scaller. Îl salvam pe bietul băiat de un animal periculos.
Îl arătă cu capul pe Bad, care continua să-l privească pe bărbatul ce bătea în retragere, cu coama zbârlită şi cu buzele dezvelindu-i colţii.
— Ah.
Tăcere. Mi-am dorit să fiu la mai bine de-o mie de kilometri depărtare. Mi-am dorit să fiu o fată cu părul auriu pe nume Anna sau Elizabeth, care râde ca o pasăre dintr-un ceas cu cuc şi ştie întotdeauna ce să spună.
Colţurile ochilor lui Samuel se ridicară uşor. Îmi strânse degetele în jurul piciorului unui pahar înalt de şampanie, cu o mână uscată şi caldă
ca vara.
78
— S-ar putea să ajute, spuse şi se făcu nevăzut în mulţime.
Am dat pe gât şampania atât de repede, încât am simţit furnicăturile bulelor în nări. Am dat iama în alte câteva tăvi cu pahare în timp ce-mi croiam drum prin salon, iar când am ajuns la fumoar, păşeam cu mare atenţie şi încercam să nu observ felul în care culorile se amestecau şi se prelingeau la marginea câmpului meu vizual. Vălul meu întunecat, acel Lucru invizibil care mă încolăcise întreaga zi, părea să tremure şi să se deformeze.
Am tras aer în piept lângă uşă.
— Eşti gata, Bad?
El îmi adresă un oftat câinesc.
Prima mea impresie fu că încăperea se micşorase simţitor de când o văzusem ultima dată, dar pe de altă parte n-o văzusem niciodată ticsită
de zeci de bărbaţi încoronaţi de fum albăstrui şi conversând în murmure joase. Mi-am dat seama că era una dintre acele întâlniri importante, exclusiviste, la care nu mi se îngăduise niciodată să
particip: acele congregaţii de bărbaţi afumaţi de băutură, care aveau loc noaptea târziu şi unde se luau deciziile reale. Ar fi trebuit să mă
simt mulţumită sau onorată; în schimb, simţeam un gust amar în gât.
Bad strănută de la duhoarea de trabuc şi piele, iar domnul Locke se întoarse spre noi.
— Ai ajuns, fată dragă. Vino, ia loc.
Făcu semn spre un jilţ cu spătar înalt aflat cam în mijlocul încăperii, în jurul căruia membrii din Societatea Arheologică erau rânduiţi ca şi cum ar fi pozat pentru pictarea unui portret. De faţă erau Havemeyer, dihorul de Ilvane şi alţii pe care îi recunoşteam de la alte petreceri şi vizite: o femeie cu buze roşii şi cu o panglică neagră în jurul gâtului; un individ ceva mai tânăr, cu un zâmbet lacom; un domn cu părul alb şi cu unghii lungi, încovoiate. Aveau un aer secretos, ca nişte animale de pradă care pândesc din iarba înaltă.
M-am aşezat pe marginea jilţului, simţindu-mă vânată.
Mâna domnului Locke ateriză pe umărul meu pentru a doua oară în seara aceea.
— Ţi-am cerut să fii aici în seara asta pentru un mic anunţ. După ce am reflectat şi am discutat foarte atent, colegii mei şi cu mine dorim să-ţi oferim ceva rar şi extrem de căutat. Este destul de neortodox, dar considerăm că este justificat de… ăăă, situaţia ta unică. January – şi urmă o pauză dramatică –, dorim să-ţi oferim statutul oficial de
79
membru al Societăţii.
Am clipit către el. Acesta era cadoul de ziua mea? M-am întrebat dacă ar trebui să fiu mulţumită. M-am întrebat dacă domnul Locke ştiuse cum, pe când eram mică, visasem să intru în societatea lui caraghioasă şi să cutreier lumea întreagă în căutare de aventuri, adunând obiecte rare şi de preţ. M-am întrebat dacă tata îşi dorise vreodată să devină membru.
Am simţit din nou acel gust amar, împreună cu altceva care mă
ardea ca un tăciune aprins pe limbă. Am înghiţit şi a dispărut.
— Mulţumesc, domnule.
Mâna domnului Locke mă bătu de două ori pe umăr, în semn de felicitare din toată inima. Se lansă într-un alt discurs despre procesul de iniţiere oficială şi despre anumite ritualuri şi jurăminte care trebuie îndeplinite şi depuse înaintea Fondatorului – vezi acel F mare ca un soldat care salută –, dar nu-l ascultam. Senzaţia de arsură din gura mea devenea tot mai puternică, opărindu-mi limba, iar vălul meu invizibil se făcea scrum şi cenuşă. Încăperea părea să pulseze de căldură în jurul meu.
— Mulţumesc, l-am întrerupt.
Vocea îmi era plată, aproape lipsită de intonaţie; mi-o ascultam cu o fascinaţie detaşată.
— Dar mă tem că sunt nevoită să vă refuz invitaţia.
Linişte.
O voce cu ochi argintii şuieră către mine din mintea mea – „fii fată
cuminte, vezi-ţi de treaba ta” –, dar fu înecată de alcoolul care-mi bubuia în sânge.
— De ce mi-aş dori, la o adică, să intru în Societatea voastră, zău? O
adunătură de aristocraţi bătrâni şi cu pretenţii, care plătesc bărbaţi mai curajoşi şi mai buni să meargă şi să fure lucruri pentru ei. Iar dacă
unul dintre ei dispare, nici măcar nu vă prefaceţi că-l jeliţi. Doar vă
vedeţi de treabă, ca şi cum nimic… ca şi cum el nici nu a contat…