Un clinc-clinc-clinc pătrunzător răsună deasupra mulţimii, iar capetele se întoarseră precum cele ale unor marionete frumos coafate.
73
Domnul Locke stătea în picioare sub cel mai măreţ candelabru, bătând cu o linguriţă de desert în pocalul său ca să atragă atenţia celor din jur.
Aproape că nu era deloc necesar: domnul Locke era mereu privit şi ascultat, ca şi cum ar fi generat propriul său câmp magnetic.
Orchestra se opri în mijlocul unui menuet. Locke ridică braţele întrun binevoitor gest de bun venit.
— Doamnelor, domnilor, onoraţi membri ai Societăţii, în primul rând, daţi-mi voie să vă mulţumesc tuturor că aţi venit şi că-mi beţi cea mai bună şampanie.
Se auziră râsete, încurajate de bulele aurii.
— Desigur, ne aflăm aici pentru a sărbători cea de-a patruzeci şi opta aniversare a Societăţii Arheologice din New England, un mic grup de învăţaţi amatori care, dacă-mi veţi ierta mândria, fac tot posibilul să
contribuie la nobilul progres al cunoaşterii umane.
Urmară câteva aplauze îndatoritoare.
— Dar ne aflăm aici şi pentru a sărbători ceva chiar mai măreţ: progresul umanităţii însăşi. Căci mie îmi este limpede că persoanele adunate aici în această seară sunt atât martorii, cât şi organizatorii unei noi ere de pace şi prosperitate de la un pol la altul. În fiecare an, observăm diminuarea războaielor şi a conflictelor, creşterea afacerilor şi a bunei-credinţe, răspândirea guvernării civilizate asupra celor mai puţin norocoşi.
Auzisem toate astea de atâtea ori, încât probabil aş fi putut să redau chiar eu restul discursului: cum munca, eforturile şi dedicarea unora ca ei înşişi – bogaţi, puternici, de rasă albă – îmbunătăţiseră condiţia umanităţii; cum secolul al XIX-lea nu fusese decât haos şi confuzie şi cum secolul XX promitea să fie ordine şi stabilitate; cum elementele nemulţumite erau stârpite, atât pe plan intern, cât şi în străinătate; cum sălbăticia era civilizată.
Odată, când eram mică, îi spusesem tatei: „Nu-i lăsa pe sălbatici să te prindă.” Era pe picior de plecare, cu bagajele ponosite în mâini, cu haina maronie fără o formă precisă atârnându-i pe umerii lăsaţi. Îmi zâmbise pe jumătate. „Voi fi în siguranţă, pentru că nu există sălbatici”, zisese el. Aş fi putut să-i spun că domnul Locke şi câteva tone de romane de aventuri îl contraziceau, dar nu zisesem nimic. Îmi atinsese uşor obrazul cu dosul palmei şi dispăruse. Din nou.
„Iar acum a dispărut pentru ultima dată.” Am închis ochii, simţind lucrul acela rece şi întunecat încolăcindu-se mai strâns în jurul meu,
74
când, deodată, sunetul propriului meu nume mă făcu să tresar.
— Gândiţi-vă la domnişoara January a mea, dacă doriţi dovezi!
Era domnul Locke, jovial şi cu o voce răsunătoare.
Am deschis brusc ochii.
— A venit în această casă sub forma unei bocceluţe fără mamă. O
orfană de origine misterioasă, fără o leţcaie. Şi acum priviţi-o!
Deja mă priveau. Un val de chipuri de culoarea fildeşului se întorsese spre mine, cu ochi ca nişte degete care trăgeau de fiecare cusătură şi de fiecare perlă. La ce ar fi trebuit să se uite, mai exact? Tot fără mamă eram, şi fără bani – doar că acum eram şi fără tată.
Mi-am lipit mai tare spatele de lambriul de lemn, dorindu-mi să
înceteze, dorindu-mi din răsputeri ca discursul domnului Locke să se încheie şi ca orchestra să reînceapă să cânte şi toată lumea să uite din nou de mine.
Locke făcu un gest imperios, chemându-mă la el.
— Nu fi sfioasă, fata mea!
Nu m-am clintit, cu ochii măriţi de groază, cu inima bătându-mi în piept „o, nu, o, nu, o, nu”. Mi-am imaginat că o voi lua la fugă, împingându-i pe oaspeţi şi repezindu-mă pe peluză.
Dar apoi m-am uitat la chipul lui strălucind de mândrie. Mi-am amintit cum mă ţinuse în braţele sale calde şi de nădejde, mi-am amintit de bubuitul binevoitor al vocii sale, de darurile pe care mi le lăsase în tăcere în Sala Faraonilor în toţi aceşti ani.
Am înghiţit un nod şi m-am desprins de perete, poticnindu-mă prin mulţime din cauza picioarelor pe care le simţeam înţepenite şi grele ca nişte bucăţi de lemn cioplit. Auzeam şoapte în urma mea. Ghearele lui Bad ţăcăneau prea tare pe podeaua lustruită.
Imediat ce am ajuns suficient de aproape, braţul lui Locke coborî şi mă strivi de el.
— Iat-o! Însăşi imaginea civilizaţiei. O mărturie a puterii influenţelor pozitive.
Mă scutură de umeri ca să mă îmbărbăteze şi să-şi întărească
spusele.
Oare femeile chiar leşinau, m-am întrebat atunci, sau era o invenţie a romanelor proaste din perioada victoriană şi a spectacolelor cinematografice de vineri seara? Sau poate că femeile reuşeau pur şi simplu să se prăbuşească în momente convenabile, ca să amâne povara de a auzi, vedea şi simţi anumite lucruri, doar pentru scurt timp. Acum
75
le înţelegeam.
— Dar destul cu toate astea. Vă mulţumesc că îngăduiţi optimismul şi entuziasmul unui om bătrân, dar mi se spune că suntem aici ca să ne simţim bine.
Îşi ridică paharul într-un toast final – cupa sa îndrăgită de jad sculptat, verde translucid. Oare i-o adusese tata? Fusese furată din vreun mormânt sau templu, ambalată în rumeguş şi trimisă în cealaltă
parte a lumii, ca să fie ţinută de această mână pătrăţoasă şi albă?
— Pentru pace şi prosperitate. Pentru viitorul pe care-l vom construi!