Fii binecuvântată, domnişoară Jane Irimu!
Am descoperit că sunt în stare să mă ridic în şezut, apoi să mă dau jos din pat şi să trec prin toată rutina de dimineaţă. Se vede treaba că, odată ce începi, obişnuinţa şi memoria îţi ajută corpul să se mişte în direcţiile potrivite, asemenea unui ceas bine întors care ticăie ascultător secundele. M-am îmbrăcat la întâmplare: dresuri cu câteva găuri în călcâie, o fustă maronie simplă, o bluză rozalie cu câţiva centimetri prea scurtă la mâneci. Am dejucat încercările entuziaste ale lui Bad de a mă prinde cu botul şi am tras cu peria prin părul care-mi trosnea (în taină, îndrăznisem să sper că pubertatea mi-l va domestici, dar în schimb îl inspirase să se umfle până la înălţimi noi, şi mai impresionante).
Când am ieşit din cameră, reuşisem să ajung la o falsă şi fragilă stare de normalitate. Apoi m-am împiedicat de pachetul care mă aştepta în hol.
68
Era o cutie atât de albă şi de pătrată, încât ştiam că trebuie să fi provenit de la unul dintre acele magazine de lux din New York, cu firmă cu litere aurii cursive şi cu vitrine de sticlă sclipitoare. Pe ea trona un bilet:
Draga mea fată,
Deşi probabil că te simţi indispusă, îţi cer să participi la petrecerea de diseară. Doresc să-ţi dau cadoul de ziua ta.
Urmau câteva rânduri care fuseseră şterse. Apoi: Condoleanţele mele pentru pierderea suferită.
CL
P.S. Aranjează-ţi părul.
Locke nu-l dictase secretarei lui; era scrisul său arhitectural.
Văzându-l, am simţit ca şi cum ochii lui de gheaţă mă apăsau din nou –
acceptă –, iar lucrul acela rece şi întunecat păru să se înfăşoare şi mai strâns în jurul meu.
Jane citi biletul peste umărul meu şi strânse din buze, care se subţiară şi deveniră dure ca o monedă de un peni.
— Se pare că nimic nu te poate scăpa de petrecerea Societăţii.
Petrecerea anuală – pe care o aşteptam cu groază de o săptămână
sau două – urma să aibă loc în seara aceea. Uitasem. Mă şi vedeam croindu-mi drum prin mulţimea de oaspeţi albi şi beţi, împingându-i pe bărbaţii care râdeau prea zgomotos şi-mi împroşcau pantofii cu şampanie, dorindu-mi să-mi şterg de pe piele senzaţia unsuroasă a privirii lor. Oare vor şti toţi despre tata? Le va păsa? Am simţit cum biletul îmi tremură în mână.
Jane mi-l smulse şi-l împături, apoi îl vârî în buzunarul fustei.
— Nu contează. Mai avem nişte ore bune până atunci.
Îmi vârî mâna sub cotul ei şi mă conduse pe scări până la parter, prin bucătăriile unde bucătăresele erau prea ocupate şi năduşite ca să
observe că şterpelim gem şi chifle şi un ibric cu cafea, apoi afară, pe peluza impecabilă a reşedinţei Locke.
La început am rătăcit la voia întâmplării. Dincolo de grădinile cu garduri vii, în care grădinarii erau ocupaţi să omoare orice arăta prea viu sau neîmblânzit, de-a lungul malului dantelat al lacului, unde
69
bâtlanii îşi strigau oful către Bad şi undele plescăiau la mal. Am sfârşit într-un loc mai ridicat, cu iarbă înaltă, aflat suficient de departe de casă
încât să nu fi fost ciuntit de foarfecile grădinarilor, cu peisajul rural aşternut la picioarele noastre ca o faţă de masă verde şi vălurită.
Jane îşi turnă cafea şi se adânci imediat în cel de-al şaptelea volum al seriei cu Tom Swift (din sceptică, ea se transformase în dependentă
de ficţiunea de slabă calitate publicată în foileton; şi aşa, viciul din adolescenţă al lui Samuel mai făcuse o victimă). Eu nu citeam nimic.
Doar stăteam întinsă pe pled şi priveam cerul alburiu, lăsând soarele să mi se reverse sfârâind pe piele. Aproape auzeam mormăitul domnului Locke la ureche: „Nu-i faci niciun favor tenului tău, fată
dragă.” Pe tata nu păruse să-l intereseze asta niciodată.
Nu voiam să mă gândesc la tata. Voiam să mă gândesc la altceva, la aproape orice altceva.
— Îţi doreşti câteodată să pleci?
Întrebarea îmi scăpă înainte să fi apucat să mă întreb de unde-mi venise.
Jane puse cartea deschisă cu faţa în jos pe pled şi mă privi cu atenţie.
— Unde să plec?
— Nu ştiu, de la reşedinţa Locke. Din Vermont. Oriunde.
Urmă o tăcere scurtă, în timpul căreia mi-am dat seama de două
lucruri simultan. Primul, că eram atât de egoistă, încât n-o întrebasem niciodată pe Jane dacă voia să plece acasă, iar al doilea, că nimic pe lumea asta n-o mai ţinea aici, acum că tata şi solda lui săptămânală
dispăruseră. Panica mă făcu să respir cu greu şi repede. Oare aveam s-o pierd şi pe Jane? Urma să rămân complet singură? Şi cât de curând?
Jane răsuflă cu grijă.
— Mi-e dor de căminul meu… mai mult decât o pot spune prin cuvinte. Mă gândesc la el în fiecare moment în care nu dorm. Dar nu te voi părăsi, January.