prăjită şi fasole. Ade scăpă o Biblie pe podea ca să le amintească să-i aducă şi ei ceva de mâncare.
Însă nu apăru niciuna dintre mătuşi. În uşa de la intrare răsună un bubuit autoritar, urmat de tăcerea uimită a cinci femei atât de neobişnuite cu vizitatorii, încât nu prea ştiau ce să facă după o bătaie la uşă. Apoi se auzi un hârşâit timid de scaune şi târşâit de picioare, urmat de scârţâitul uşii care se deschidea. Ade se întinse pe podea şi lipi urechea de scândurile de pin.
Nu auzi nimic în afară de mormăielile joase, străine ale unui bărbat
62
necunoscut în bucătăria lor, însoţite de vocile a cinci femei care se ridicau şi coborau în jurul lui asemenea unui stol de păsări de apă
speriate. La un moment dat, se înălţă până la ea bubuitul unui râs straşnic, care-i sună gol ca o tobă şi bine repetat. Ade se gândi la bărbatul din oraşul cel mare care venise la slujbă şi simţi o întunecare stranie, o teamă de ceva fără nume care se aţinea la orizontul ei.
Bărbatul plecă, uşa se închise şi flecăreala mătuşilor se transformă
într-un fel de chicotit.
Trecu mai bine de-o oră până când Mătuşa Lizzie îi aduse o farfurie cu fasole răcită.
— Cine a fost la uşă? întrebă Ade.
Încă stătea întinsă pe podea, simţindu-se paralizată de o combinaţie de moleşeală şi groază.
— Nu-ţi bate tu capul, băgăreaţo. Doar niscaiva veşti bune, atâta tot.
Lizzie arăta destul de îngâmfată în timp ce spuse asta, ca o femeie care ascunde o mare surpriză. Dacă ar fi fost una dintre celelalte mătuşi, Ade ar fi reuşit poate s-o forţeze să-i dea mai multe informaţii, dar aşa ceva nu mergea cu Mătuşa Lizzie, aşa cum nu ar fi mers cu un munte, doar că munţii nu te altoiesc cu nuiaua pentru impertinenţă.
Ade se rostogoli pe spate şi privi razele de soare cum se întind peste tavan, formând băltoace de lumină în şanţurile dintre grinzi. Se întrebă
cum arăta soarele altundeva, într-o altă lume, şi dacă într-adevăr existau alte lumi care puteau fi văzute. Lucrurile pe care i le spusese băiatul-fantomă deja păleau şi se destrămau.
În dimineaţa celei de-a treia zile, fata se trezi cu o greutate prevestitoare de rele în membre. Mătuşile şi bunica ei încă sforăiau şi fornăiau în jur, într-o mare de pleduri şi de cărnuri. Răsăritul era şovăielnic şi cenuşiu şi se ivea prea încet.
Ade şezu încordată printre mătuşile ei în timp ce se îmbrăcau, dorindu-şi s-o poată zbughi deja pe fereastră, spre fâneaţă. Îşi simţea trupul fremătând încordat; picioarele îi băteau un ritm nerăbdător pe podea. Aerul de la etaj era închis şi umed de la răsuflarea lor.
— Azi mergem la oraş, anunţă Mama Larson şi ceru printr-un semn pălăria ei bună – o enormă bonetă albă pe care o cumpărase prin anii 1850, şi care arăta şi mirosea tot mai mult ca un iepure împăiat. Dar tu n-ai să te mişti de-aici, Ade, pentru spaima pe care am tras-o din cauza ta.
Ade clipi, apoi încuviinţă din cap ascultătoare, pentru că i se părea
63
politicos să întreţină ficţiunea că se va supune.
Până când toate femeile din familia Larson reuşiră să plece – şi le luă o veşnicie să se agite cu alegerea rochiilor şi a ciorapilor, urmată de o altă veşnicie în hambar ca să convingă catârii să poarte hamuri şi să
tragă căruţa –, Ade aproape tremura de nevoia presantă de a fi altundeva. Luă un măr de septembrie şi haina de lucru a mătuşii Lizzie şi plecă în grabă, aproape alergând.
Nimeni nu aştepta la casa cea veche. De fapt, nu mai exista nicio casă veche lângă care să aştepte cineva: câmpul era gol, fără formă, pustiu dacă nu puneai la socoteală cele câteva ciori cu înfăţişare posacă şi un şir de ţăruşi din fier recent înfipţi în pământ.
Ade închise ochii cuprinsă de o ameţeală bruscă, derutantă, care o făcu să înainteze împiedicându-se. Pe locul unde se aflase căsuţa găsi un talmeş-balmeş de cherestea fărâmată, ca şi cum mâna unui uriaş s-ar fi întins într-o doară din cer ca s-o doboare.
Din uşă nu mai rămăseseră decât nişte aşchii presărate cu licheni.
Lămpile erau deja aprinse la ferestre când ajunse acasă. Catârii erau înapoi la păşune, supăraţi şi pătaţi de sudoare, iar Ade putea auzi chicotitul plin de mulţumire de sine al mătuşilor în bucătărie. Râsul încetă când deschise uşa.
Toate cinci erau adunate în jurul mesei din bucătărie, admirând un morman de cutii frumoase, cu dungi crem. Hârtia de ambalat părea să
plutească în jurul lor în norişori mototoliţi şi toate erau rumene în obraji ca de o euforie secretă. Zâmbetele lor erau stranii, de fete tinere.
— Adelaide Lee, pe unde…
— De ce sunt ţăruşi pentru măsurători pe pământul nostru? întrebă
Ade.
Văzu că toate rudele ei erau îmbrăcate mai frumos decât de dimineaţă, cu o abundenţă de panglici de catifea şi chiar cu proeminenţele străine ale perniţelor pentru rochii pe sub fustele viu colorate. În rochia sa plină de noroi şi cu coada împletită acum în dezordine, Ade se simţi dintr-odată îndepărtată de ele toate, ca şi cum ea şi mătuşile ar fi stat la capetele opuse ale unei încăperi foarte mari.
Mama Larson fu cea care răspunse.
— În sfârşit am avut şi noi un pic de noroc. Făcu un gest vrednic de o regină spre masa din bucătărie. Orăşeanul ăla mare şi tare a venit ieri
64
şi ne-a oferit bani frumoşi pentru vechea fâneaţă. Bani foarte frumoşi.
Mătuşile se hliziră.
— Şi n-aveam niciun motiv pe lume să nu-i luăm. Ne-a dat bani gheaţă – îi avea pe toţi în buzunarele hainei! –, iar eu am semnat actul de proprietate pe loc. La o adică, ce era pentru noi fâneaţa aia năpădită