fermecaţi, şi dacă i-ar fi cerut luna de pe cer, băiatul i-ar fi dat-o.
Aşa că băiatul se aşeză şi-i povesti despre altundeva.
Altundeva era un loc al sării de mare şi al vânturilor. Era un oraş sau poate o ţară sau poate o lume (substantivele lui erau nesigure în această privinţă) în care oamenii locuiau în case de piatră şi purtau robe lungi, albe. Era o aşezare paşnică, prosperă datorită comerţului făcut pe coastă şi faimoasă graţie studiului iscusit al cuvintelor.
— Aveţi mulţi autori în oraşul vostru?
El nu cunoştea cuvântul acela.
— Oameni care scriu cărţi. Ştii – chestiile alea lungi şi plictisitoare, despre oameni care nu există.
Băiatul îi aruncă o privire cu totul consternată.
— Nu, nu. Cuvinte.
Încercă să-i explice mai clar, printr-o mulţime de propoziţii nesigure despre natura cuvântului scris şi forma universului, densitatea relativă
a cernelii şi a sângelui, importanţa limbilor şi a studiului lor atent, însă, date fiind verbele lui limitate şi tendinţa ei de a râde, nu făcură prea mari progrese. Se dădu bătut şi începu să-i pună în schimb întrebări despre lumea ei.
Fata îi răspundea cât de bine putea, dar se trezi îngrădită de viaţa ei izolată. Ştia puţine despre oraşul din apropiere, şi despre lumea largă,
57
doar atât cât putuse afla din două clase urmate la şcoala cu o singură
sală de clasă.
— Nu este la fel de captivantă ca lumea ta, pun rămăşag. Spune-mi despre ocean. Ştii să navighezi? Cât de departe ai ajuns?
El vorbi şi ea ascultă, iar amurgul se aşternu deasupra lor ca aripa unei porumbiţe uriaşe. Ade observă liniştea care se lăsa peste zi şi chemările ritmice ale păsărilor de noapte şi ştiu că depăşise deja ora când trebuia să fie acasă, dar nu se putea hotărî să plece. Se simţea suspendată, ca şi cum ar fi plutit, complet lipsită de greutate, într-un loc unde putea crede în fantome şi în magie şi în alte lumi, în acest straniu băiat negru şi în mâinile lui care parcă luminau în întunecime.
— Şi nimeni de la mine de-acasă nu-i ca tine. S-a întâmplat ceva, de-ai rămas fără piele? Oare… ce…
Engleza băiatului degeneră într-o serie de exclamaţii guturale ce o făcură pe Ade să simtă c-ar putea fi traduse universal prin „Ce naiba mai e şi asta?” El flutura din mâini în dreapta şi-n stânga, holbându-se la câmpul cuprins de umbre.
— Aceia sunt licurici, băiatule-fantomă. Ultimii pe anul ăsta. Nu aveţi aşa ceva de cealaltă parte a uşii tale?
— Licurici? Nu, nu avem. Ce rost au?
— Nu au niciun rost, poate doar să ne spună că s-a întunecat şi că o să am o grămadă de probleme dacă nu mă întorc curând acasă. Ade oftă. Trebuie să plec.
Băiatul privea acum în sus la stelele înserării, care străluceau dezaprobator deasupra lor. Un alt şir de cuvinte pe care Ade le traduse fără greutate.
— Şi eu trebuie să plec. O privi cu ochii negri strălucind. Dar te vei întoarce?
— Ce naiba, într-o zi de duminica? După ce am stat afară până
târziu? Voi avea noroc dacă nu mă închid în şopronul pentru fân până
la Crăciun.
Era clar că băiatul nu înţelesese câteva substantive importante din enunţ, dar el insistă, aşa că se puseră de acord: se vor întoarce amândoi peste trei zile.
— Şi te voi lua cu mine, iar tu ai să mă crezi.
— Bine, băiatule-fantomă.
El zâmbi. Avea o expresie îmbătată de fericire, fascinată, ca şi cum nu şi-ar fi putut imagina nimic mai grozav decât s-o întâlnească pe
58
acelaşi câmp peste trei zile, iar Ade nu văzu nicio altă soluţie decât să-l sărute. Fu un sărut stângaci, o atingere uşoară cu buzele lipite, care fu cât pe-aci să nu-i nimerească deloc gura, dar după aceea inimile începură să le bată ciudat în piept şi simţiră că le tremură membrele străbătute de furnicături, aşa că poate n-a fost totuşi o încercare în van.
Ade plecă apoi într-un vârtej de fuste şi pătură roşie, şi trecură
câteva minute până când băiatul reuşi să-şi amintească exact unde se afla şi unde trebuia să se ducă.
Acasă, Mama Larson o întâmpină pe Ade cu o cuvântare plângăreaţă
despre soarta fetelor care stau afară singure până noaptea târziu, despre teama şi neliniştea pe care le-o provocase dragilor ei mătuşi (Mătuşa Lizzie o întrerupse pentru a spune că fusese înnebunită de furie, nu temătoare, şi că Mama Larson putea să vorbească doar pentru ea însăşi) şi despre inevitabilul declin al femeilor din această ţară.
— Şi unde ţi-e haina, copilă nesăbuită?
Ade chibzui un pic.
— Altundeva, răspunse ea şi urcă scările parcă plutind.