Douglas şi Breckenridge, acest lucru n-a făcut decât să confirme suspiciunea clanului că politica era o şiretenie menită să-i distragă de la treburile lor pe oamenii care muncesc din greu.
Nimic din toate astea nu-i deosebea pe Larsoni de oricare dintre vecinii lor. Pare puţin probabil ca vreun biograf sau cronicar sau chiar un jurnalist local să le fi tipărit vreodată numele până acum.
Interviurile desfăşurate pentru acest studiu au fost poticnite şi privite cu suspiciune, ca şi cum aş fi pus întrebări unor grauri sau unor căprioare cu coada albă.
Un singur lucru era remarcabil în legătură cu această familie: la naşterea Adelaidei Lee, toţi membrii săi în viaţă erau de sex feminin.
Din cauza ghinionului, a problemelor cardiace şi a laşităţii, soţii şi fiii lor lăsaseră în urmă un grup de femei hotărâte, care semănau atât de mult între ele, încât parcă vedeai viaţa unei singure femei etalată în toate etapele posibile.
Lee Larson fusese ultimul care plecase. Cu lipsa lui de sincronizare caracteristică, aşteptase până când Confederaţia abia îşi mai ducea zilele şi abia atunci mărşăluise spre sud-est ca să se înroleze la rezervişti. Noua lui soţie – o tânără ştearsă din ţinutul învecinat – se aciuase în casa familiei Larson, aşteptând veşti. Dar acestea nu veneau.
În schimb, după şaptesprezece săptămâni, într-o noapte îşi făcu apariţia Lee Larson în persoană, într-o uniformă veche şi cu un glonţ
de plumb în fesa stângă. Peste patru zile plecă din nou, îndreptându-se spre vest cu o expresie hăituită pe chip. Zăbovise destul cât să
conceapă un copil cu soţia sa.
Adelaide Lee avea trei ani când mama ei se sfârşi de tuberculoză şi depresie şi dispăru cu totul dintr-o lume în care şi aşa nu lăsase mari urme; fetiţa fu crescută de bunica ei şi de patru mătuşi.
Astfel, Adelaide Lee se născu în ghinion şi sărăcie şi crescu în ignoranţă şi singurătate. Această poveste a unei origini plebee să-ţi fie o lecţie preţioasă: cel mai adesea, începuturile unei persoane nu anunţă ce va ajunge să facă în viaţă, căci iată, Adelaide Lee, crescând, nu ajunse o altă palidă femeie Larson2. Ea deveni cu totul altceva, ceva atât de strălucitor şi sălbatic şi aprig, încât o singură lume n-o putea cuprinde, aşa că fu nevoită să găsească altele.
Numele Adelaide – un nume încântător, feminin, care i se trăgea de
52
la stră-străbunica ei, o doamnă de naţionalitate franco-germană la fel de ştearsă şi de inobservabilă ca mama Adelaidei – era sortit eşecului.
Nu deoarece copila ar fi avut vreo obiecţie faţă de el, ci doar pentru că
numele nu se lipea de ea aşa cum apa nu se lipeşte de un acoperiş de tablă. Era un nume pentru o fată delicată, care-şi citeşte rugăciunile în fiecare seară, îşi păstrează sarafanele curate şi îşi pleacă privirea cu modestie când îi vorbesc adulţii. Nu era un nume pentru sălbăticiunea uscăţivă şi murdară care ocupa acum casa familiei Larson aşa cum un prizonier de război ar putea ocupa o tabără inamică.
Până la a cincea ei aniversare, toate femeile din casă, cu excepţia mătuşii Lizzie (ale cărei obiceiuri nu puteau fi schimbate de nicio forţă
mai prejos decât salvele de tun) îşi recunoscuseră înfrângerea şi-i spuneau Ade. Era un nume mai scurt, mai aspru, mai potrivit să fie strigat printre avertismente şi dojeni. Numele acesta prinsese, spre deosebire de dojeni.
Ade şi-a petrecut copilăria în explorări, străbătând în lung şi-n lat cele şapte pogoane de pământ ale familiei, ca şi cum ar fi pierdut ceva de preţ şi-ar fi sperat să-l găsească sau, mai exact, ca un câine care trage cu putere într-o lesă scurtă. Cunoştea terenul aşa cum îl cunoaşte un copil, cu o intimitate şi o fantezie de care puţini adulţi au dat dovadă vreodată. Ştia unde fuseseră scobiţi de trăsnete platanii, devenind nişte ascunzători secrete. Ştia unde era cel mai probabil să
iasă ciupercile, înălţându-şi căpşoarele palide în pâlcuri, ca într-o poiană cu zâne, şi unde sclipea pirita pe sub undele pârâului.
Îndeosebi, cunoştea fiecare scândură şi bârnă din casa care stătea să
se prăbuşească în partea din spate a proprietăţii, o ridicătură
prăpădită de pe fâneaţă, care fusese odinioară o gospodărie ţărănească
separată. Când familia Larson cumpărase proprietatea, casa era deja abandonată, şi îşi petrecuse anii care urmaseră afundându-se în pământ ca o creatură preistorică prinsă într-o mlaştină. Dar pentru Ade era totul: un castel în ruină, fortăreaţa unor iscoade, locuinţa unui pirat sau bârlogul unei vrăjitoare.
Fiindcă se afla pe proprietatea lor, femeile din clanul Larson nu-i interziseră cu tot dinadinsul aceste jocuri. În schimb, o priveau cu atenţie când se întorcea mirosind a lemn putred şi a cedru, o avertizau cu lucruri cumplite („E bântuită, ştii, toată lumea spune asta”) şi o preveneau în legătură cu ceea ce li se putea întâmpla celor care se aventurau de capul lor.
53
— Ştii, şi tatăl tău a fost un hoinar, îi spunea bunica, clătinând din cap cu o expresie sumbră pe chip, şi uite cât bine ne făcu.
Ade fusese adesea poftită să se gândească la viaţa tatălui ei – o soţie părăsită, o fiică orfană, totul din cauza neastâmpărului său –, dar se dovedi a fi o avertizare fără niciun efect asupra fetei. Desigur, tatăl ei le abandonase, însă cunoscuse iubirea şi războiul şi poate o parte din lumea ameţitoare de dincolo de fermă, iar asemenea aventură părea să
merite orice preţ.
(După mine, viaţa lui Lee Larson a fost mai curând definită de impulsivitate şi laşitate decât de un spirit aventuros, totuşi o fiică
trebuie să încerce să descopere valoarea tatălui său aşa cum poate. Mai ales dacă el este absent.)
Uneori, Ade rătăcea cu un scop, ca atunci când se ascunse într-un vagon de tren de pe linia Illinois Central şi reuşi să ajungă tocmai la Paducah înainte ca un feroviar s-o descopere, iar alteori se mişca pur şi simplu de dragul mişcării, aşa cum fac păsările. Îşi petrecea zile întregi plimbându-se de-a lungul malului neîngrijit al fluviului, privind vasele cu aburi ce treceau pe lângă ea pufăind. Uneori se prefăcea că este unul dintre membrii echipajului, care se apleca peste balustradă; mai adesea, îşi închipuia că ea însăşi este vaporul cu aburi, un lucru făcut cu unicul scop al sosirilor şi plecărilor.
Dac-ar fi să-i desenăm hoinărelile din copilărie pe o hartă, să-i reprezentăm descoperirile şi destinaţiile în formă topografică şi să-i trasăm traiectoria şerpuită printre ele, am vedea-o ca pe o fată care încearcă să iasă din centrul unui labirint, ca pe un Minotaur care se străduieşte să se elibereze.
La cincisprezece ani, aproape că o luase razna de la atâta învârtit în cerc, deznădăjduită că zilele îi erau la fel. S-ar fi putut închide în sine, încovoiată sub greutatea labirintului nevăzut din jurul ei, dar o salvă o întâmplare într-atât de ciudată, încât o lăsă pentru totdeauna nemulţumită de lucrurile obişnuite şi convinsă de existenţa celor neobişnuite: în vechea fâneaţă, întâlni o fantomă.
Asta se întâmplă la început de toamnă, când ierburile înalte de pe câmp erau de un roşcat ars, pe alocuri trandafiriu, iar croncănitul ciorilor răsuna ascuţit prin văzduhul limpede. Ade încă vizita adesea casa veche din partea din spate a proprietăţii, deşi crescuse de acum prea mult ca să-şi mai imagineze că aceasta ar fi altceva. În ziua în care văzu fantoma, avea de gând să se caţăre pe pietrele neregulate ale
54
hornului şi să se aşeze pe acoperiş, ca să urmărească traiectoriile incredibil de întortocheate ale graurilor în zbor.
În timp ce se apropia, zări o siluetă întunecată, care stătea în picioare lângă casa în ruină. Se opri din mers. Fără îndoială, mătuşile ei ar fi sfătuit-o să facă imediat stânga-mprejur şi să se întoarcă acasă.
Silueta aceea era fie a unui străin, care trebuia evitat cu orice preţ, fie a unei fantome din casă, care trebuia tratată la fel.
Dar Ade se trezi atrasă spre aceasta ca acul unei busole.