Tăcerile sunt mai uşor de suportat afară. Ascultam zgomotele scoase de Bad, care adulmeca printr-un gard viu după vreo creatură
fără noroc, şi scăpăratul şi sfârâitul unui chibrit cu care Samuel îşi aprinse o ţigară rulată grosolan. Flăcărui gemene îi străluceau în ochi.
Trase aer în piept, apoi scoase afară un norişor perlat.
— Am… am aflat ce s-a-ntâmplat. Cu domnul Scaller. Îmi pare…
Avea de gând să spună cât de rău îi părea, cât de tragic şi de brusc fusese et cetera, şi am ştiut dintr-odată, cu claritate, că nu voi putea să
îndur aşa ceva. Furia nebună care-mi îngăduise să părăsesc Societatea ca o vijelie se calmase şi trecuse, lăsându-mă tare singură.
L-am întrerupt înainte de a apuca să termine, făcând un semn brusc spre Bad.
— De ce mi l-ai dat? Nu mi-ai spus niciodată.
Vocea mea era prea puternică şi suna fals, ca a unui actor slab într-o
82
piesă măruntă.
Samuel ridică din sprâncene. Îl privi pe Bad care ronţăia vesel din ceva de mărimea unui şoarece de câmp, apoi se uită la mine şi ridică
dintr-un umăr.
— Pentru că erai singură. Îşi stinse ţigara de o cărămidă din dreptul său şi adăugă: Şi nu-mi place să văd oameni depăşiţi numeric. Domnul Locke şi nemţoaica aia bătrână, ha! Aveai nevoie de cineva de partea ta
– aşa cum Robin Hood avea nevoie de Micuţul John, nu?
Îmi aruncă o privire scăpărătoare; când ne jucasem de-a Pădurea Sherwood, îi dădusem întotdeauna rolul Micuţului John, alternând la nevoie între acela şi Alan-a-Dale sau Fratele Tuck. Samuel arătă spre Bad, care scotea o serie de sunete neplăcute, ca de tuse seacă, pentru a disloca oasele de şoarece din gâtlej.
— Câinele ăsta-i de partea ta.
Un gest de bunătate atât de nonşalant şi de firesc. M-am trezit că mă
apropii, înclinându-mă spre el ca o corabie rătăcită spre un far.
Samuel se uita în continuare la Bad.
— Mai înoţi mult zilele astea?
L-am privit, clipind.
— Nu.
Noi doi petrecuserăm multe ore bălăcindu-ne în lac pe când eram copii, dar eu nu mai pusesem piciorul în apă de ani buni. Era unul dintre acele lucruri pe care le pierdusem cumva, în timp ce creşteam.
I-am surprins un început de zâmbet.
— Atunci ţi-ai pierdut antrenamentul. Pun rămăşag cu tine pe o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi că te-aş putea întrece acum.
Întotdeauna pierduse întrecerile dintre noi, probabil pentru că era nevoit să dea o mână de ajutor în prăvălia familiei şi-i lipseau nesfârşitele după-amiezi de vară în care eu mă antrenam.
— O doamnă nu pune rămăşag, am spus eu, cu afectare. Dar dacă aş
face-o, aş fi mai bogată cu douăzeci şi cinci de cenţi.
Samuel râse – un râs băieţesc, lipsit de cumpătare, pe care nu-l mai auzisem de când eram copii –, iar eu i-am zâmbit cu destulă
nesăbuinţă. Şi apoi ne-am trezit cumva că stăm mai aproape unul de celălalt, astfel încât trebuia să-mi dau capul pe spate ca să-i văd faţa, şi puteam să-i simt mirosul de tutun şi transpiraţie şi ceva cald şi verde, ca iarba proaspăt cosită.
Mi-am amintit cu oarecare frenezie de Cele zece mii de Uşi, de
83
Adelaide care şi-a sărutat băiatul-fantomă sub constelaţiile de toamnă, fără pic de ezitare. Mi-am dorit să fi fost ca ea: sălbatică şi neînfricată, suficient de curajoasă ca să fur o sărutare.
„Fii fată cuminte.”
…La naiba cu toată cuminţenia.
Gândul era ameţitor, îmbătător – deja încălcasem atâtea reguli în seara asta, le lăsasem ţăndări în urmă – ce mai conta încă una?
Apoi am văzut în minte faţa domnului Locke în timp ce ieşeam în trombă din fumoar – liniile rigide de indignare din jurul gurii, dezamăgirea din ochii săi cenuşii şi reci – şi am simţit că mi se strâng măruntaiele. Tata nu mai era şi fără domnul Locke n-aş avea absolut nimic pe lumea asta.
Am lăsat privirea în pământ şi m-am îndepărtat cu vreo doi paşi, tremurând un pic în răcoarea nopţii. Mi s-a părut că-l aud pe Samuel expirând prelung.
S-a lăsat o scurtă tăcere în timp ce eu învăţam cum să respir din nou. Apoi Samuel întrebă pe un ton degajat: