Ade însăşi a refuzat să divulge mai mult decât nişte date sau detalii care se pot număra pe degetele de la o mână, aşadar, de acum, pentru mulţi ani din viaţa ei, povestea noastră trebuie să devină o serie de întrezăriri fugare.
Prin urmare, nu cunoaştem nimic despre lunile petrecute de ea pe Regina Sudului. Nu putem şti cum s-a descurcat cu munca, dacă
tovarăşii de echipaj au fost fermecaţi ori speriaţi de ea sau ce impresie i-au lăsat orăşelele de culoarea nămolului de la ţărm, pe lângă care treceau rapid. Nu putem şti dacă stătea uneori pe punte cu faţa întoarsă spre vântul din sud şi dacă se simţea eliberată de micimea copilăriei sale, deşi a fost văzută mai târziu la bordul unei nave foarte diferite, într-un loc foarte diferit, contemplând orizontul ca şi cum sufletul i se desfăşurase spre el şi ea se întindea să-l întâlnească.
Nu ştim nici măcar dacă a auzit pentru prima dată povestea cotoroanţei în timp ce lucra în sus şi în jos pe fluviu, deşi pare foarte probabil să fi fost aşa. Din experienţa acestui învăţat, poveştile se plimbă în amonte şi în aval pe lângă vasele fluviale, urmându-le siajul ca nişte sirene argintii, iar povestea cotoroanţei probabil că înota printre ele în zilele acelea. Poate că povestea i-a amintit Adei de căsuţa bântuită din vechea fâneaţă şi i-a redeşteptat promisiunile prăfuite pe care şi le făcuse singură pe când avea cincisprezece ani. Sau poate că
doar a atras-o.
Tot ce putem spune cu certitudine este că în iarna blândă a anului 1886, Adelaide Larson a intrat în vila St. Ours, din cartierul Algiers al oraşului New Orleans, şi n-a mai ieşit vreme de şaisprezece zile.
Aici trebuie să ne bazăm pe mărturia a doi localnici care au stat de vorbă cu Ade înainte ca ea să facă trecerea. Deşi au trecut mulţi ani până când am reuşit să le dau de urmă şi să le consemnez amintirile, domnul şi doamna Vicente LeBlanc insistau că repovestirea lor era absolut precisă, deoarece împrejurările înseşi erau unice: se plimbau pe strada Homer la ora zece seara, după ce plecaseră binedispuşi dintr-o sală de dans (doamna LeBlanc insista că fuseseră la slujba de seară; domnul LeBlanc îşi asuma o expresie de neutralitate studiată), când fuseseră abordaţi de o tânără.
— Era… ei bine, trebuie să vă spun că era o fată teribil de ciudată.
Cam murdară şi îmbrăcată ca un docher, cu pantaloni de pânză groasă.
91
Doamna LeBlanc era prea politicoasă pentru a oferi alte detalii, dar putem presupune că era o femeie foarte tânără, singură, cutreierând noaptea printr-un oraş pe care nu-l cunoştea, şi mai albă decât făina.
Domnul LeBlanc ridică din umeri, împăciuitor.
— Ei… cine ştie, Mary. Părea rătăcită. Tot el ţinu să lămurească
lucrurile. Nu vreau să spun că se rătăcise ca un copil. Nu era îngrijorată. Se rătăcise intenţionat, aş zice.
Tânăra le pusese o serie de întrebări. Acela era bulevardul Elmira?
Vila Fortuna se afla prin apropiere? Cât de înalt era gardul ei, şi ştiau cumva dacă sunt câini de talie medie sau mare în vecinătate? Şi în cele din urmă:
— Ştie vreunul dintre voi povestea cu John şi cotoroanţa?
Orice om cu scaun la cap ar putea fi iertat dacă pur şi simplu ar ocoli de la distanţă o astfel de nebună, aruncând priviri nervoase peste umăr pentru a se asigura că nu s-a luat după el. Dar Mary LeBlanc avea acea compasiune nesăbuită care-i face pe oameni să le dea bani străinilor şi să invite cerşetorii acasă, la cină.
— Elmira este mai la vest cu un cvartal, domnişoară, îi spusese ea tinerei ciudate.
— Ha! Dacă mă-ntrebaţi pe mine, oraşului ăsta i-ar prinde bine nişte indicatoare de străzi.
— Da, domnişoară.
Atât Mary, cât şi Vicente LeBlanc redau povestirea presărată cu multe „domnişoară” şi „mă scuzaţi”, probabil pentru că până şi o femeie albă teribil de ciudată rămânea totuşi o femeie albă. Poate se temeau să nu fie cumva puşi la încercare ca-n basme, unde cerşetoarea se transformă într-o vrăjitoare şi te pedepseşte fiindcă te-ai purtat urât.
— Şi casa aia e acolo? Fortuna sau aşa ceva?
Soţii LeBlanc se uitaseră unul la celălalt.
— Nu, domnişoară, n-am auzit niciodată de ea.
— Căcat, zisese tânăra albă şi scuipase pe strada pietruită cu dramatismul aproape inconştient al unei puştoaice de nouăsprezece ani.
Atunci, Mary LeBlanc întrebase:
— Poate vă referiţi la… casa aceea, St. Ours, în sus pe Elmira.
Vicente îşi aminti cum o strânsese de braţ cu cotul, făcând tot ce putea ca să-i transmită un avertisment.
92
— Este o vilă. Părăsită de când mă ştiu.
— S-ar putea.
Privirea fetei era aţintită asupra feţei lui Mary cu atenţia unei pisici la pândă.
Mary se trezise că aproape şoptea.
— Păi aţi pomenit de povestea aia şi am auzit întotdeauna – sunt doar poveşti, ce să zic, şi nicio persoană educată n-ar trebui să le dea prea mare atenţie –, dar am auzit întotdeauna că John Prester locuia în St. Ours. Şi acolo a întâlnit-o pe cotoroanţă4, domnişoară.
Un zâmbet ca al pisicii Cheshire, numai dinţi şi dorinţă, se lăţise pe faţa fetei.
— Nu mai spuneţi! Mă numesc Ade Larson. V-aş putea deranja cu alte câteva întrebări, doamnă?
Le ceruse să-i zică întreaga poveste aşa cum o ştiau ei, despre tânărul şi arătosul John care se trezea obosit şi cenuşiu la chip în fiecare dimineaţă, după nişte vise încâlcite despre ceruri pline de stele, pe sub care gonea sălbatic. Îi întrebase dacă intra vreodată cineva în St.
Ours (uneori, băieţandrii care se provocau între ei). Îi întrebase dacă