— Julian te iubeşte foarte mult. Nu vrea să fii singură.
Îmi veniră pe buze câteva replici răutăcioase, printre care şi „Ei bine, asta-i ceva nou”, dar le-am păstrat pentru mine, strângând din dinţi. Jane încă mă privea cu expresia de savant care a identificat o ciupercă. Adăugă:
— Tatăl tău mai doreşte ca tu să fii în siguranţă. Mă voi asigura în această privinţă.
Am cuprins cu privirea pajiştile verzi şi domoale ale domeniului Locke, precum şi cenuşiul liniştit al lacului Champlain.
— Ihâm.
Încercam să găsesc un mod politicos de a spune „Tatăl meu a luat-o razna şi probabil ar trebui să pleci”, când Bad se întinse spre ea, adulmecând-o cu o expresie evaluatoare, de genul să-muşc-sau-să-nu-muşc. Cântări scurt situaţia, apoi se împinse cu capul în mâna ei, cerând cu neruşinare să fie scărpinat după ureche.
Desigur, câinii se pricep infinit mai bine decât oamenii să judece caracterul cuiva.
— Ăăă, bun venit la reşedinţa Locke, domnişoară Jane. Sper că-ţi va plăcea să stai cu noi.
Înclină din cap.
— Cu siguranţă.
Dar în primele câteva săptămâni petrecute la reşedinţa Locke, Jane nu dădu niciun semn că-i place – sau că mă place măcar pe mine – cât de cât.
Îşi petrecea zilele aproape cufundată în tăcere, rătăcind dintr-o încăpere în alta ca o fiinţă închisă într-o cuşcă. Mă privea cu o resemnare împietrită şi uneori lua unul dintre exemplarele mele uzate din The Strand Mystery Magazine sau The Cavalier: Weekly Stories of Daring Adventure! cu o expresie sceptică. Îmi amintea de unul dintre acei eroi din mitologia greacă ce fuseseră condamnaţi la o sarcină fără
sfârşit, cum ar fi să bea apă dintr-un râu care seca sau să rostogolească
un bolovan în susul unui munte.
Primele mele încercări de conversaţie au fost dezamăgitoare şi sortite eşecului. Am întrebat-o politicos despre trecutul ei şi am primit răspunsuri scurte, care descurajau alte întrebări. Ştiam că se născuse în podişul central din Africa Orientală Britanică în 1873, doar că pe
40
atunci nu se numea Africa Orientală Britanică; ştiam că-şi petrecuse şase ani în Şcoala Misionară a Societăţii Evanghelice din Nairu, unde învăţase engleza Maiestăţii Sale Regina, fusese îmbrăcată în haine de bumbac din mila reginei şi se rugase la Dumnezeul reginei. Apoi se găsise într-o „foarte mare dificultate” şi acceptase oportunitatea de angajare pe care i-o oferise tata.
— Ei bine, am spus cu o voioşie forţată, măcar aici nu-i atât de cald!
Prin comparaţie cu Africa, adică.
Jane nu răspunse imediat, ci continuă să privească lung pe fereastra camerei de studiu la lacul auriu-verzui.
— Acolo unde m-am născut eu, era brumă pe jos în fiecare dimineaţă, răspunse ea domol, iar conversaţia se stinse în pace.
Nu cred c-am văzut-o să zâmbească măcar o dată până la petrecerea anuală a Societăţii domnului Locke.
Petrecerea Societăţii era la fel în fiecare an, cu mici actualizări ale modei: optzeci dintre cei mai avuţi prieteni colecţionari ai săi, împreună cu soţiile lor, se înghesuiau în saloanele de la parter şi în grădini şi râdeau exagerat de tare la vorbele de duh pe care le schimbau între ei; sute de cocteiluri se transformau ca printr-un proces alchimic în transpiraţie cu miros de alcool, urcând pe spiralele de fum de ţigară ca apoi să atârne deasupra noastră într-o ceaţă cu efect ameţitor; în cele din urmă, toţi membrii oficiali ai Societăţii se strecurau în fumoar şi umpleau întregul parter cu duhoarea fumului de trabuc. Uneori, mă prefăceam că este o mare petrecere dată în cinstea zilei mele de naştere, deoarece aproape întotdeauna avea loc la câteva zile înainte sau după ea, dar este greu să te prefaci că e petrecerea ta atunci când oaspeţii beţi te confundă în mod repetat cu o servitoare şi-ţi cer să le mai aduci vin de Xeres sau scotch.
Rochia mea din acel an era o spumă fără formă, plină de panglici şi volănaşe roz, care mă făcea să arăt cam ca o brioşă îmbufnată. Din păcate, am şi dovada – acela a fost anul în care domnul Locke a angajat un fotograf, ca trataţie specială. În poză stau ţeapănă şi am un aer uşor hăituit, cu părul prins atât de strâns, încât par cheală. Una dintre mâini îmi stă pe spinarea lui Bad şi nu este clar dacă mă agăţ de el ca să-mi dea forţă sau dacă-l ţin să nu-l mănânce pe fotograf. De Crăciun, domnul Locke îi înmânase tatei o mică poză înrămată, poate cu încredinţarea încântătoare că o va lua cu el în călătoriile sale. Tata o ţinuse în mână, încruntându-se, şi spusese:
41
— Nu semeni deloc cu tine. Nu semeni deloc cu… ea.
Cu mama, am presupus.
Câteva luni mai târziu am găsit fotografia cu faţa în jos într-un sertar al mesei sale de scris.
Chiar şi în acea rochie ca un tort de nuntă, chiar şi cu Bad şi cu Jane stând de o parte şi de alta a mea ca nişte străjeri sumbri, nu-mi era greu să dispar la petrecerea Societăţii. Majoritatea oamenilor mă
priveau ca pe o vagă curiozitate – după ce auziseră de la Locke zvonurile că eram fiica unui miner de diamante bur şi a soţiei sale hotentote sau moştenitoarea unei averi indiene – sau ca pe o servitoare prea bine îmbrăcată, şi niciunul dintre grupuri nu-mi dădea mare atenţie. Mă bucuram, mai ales pentru că-l văzusem pe insul acela alunecos cu părul roşcat, domnul Bartholomew Ilvane, furişându-se pe la marginile mulţimii. M-am lipit cu spatele de peretele îmbrăcat în tapet şi mi-am dorit, pentru câteva clipe şi zadarnic, ca Samuel să fi fost acolo cu mine, spunându-mi în şoaptă o poveste despre un bal şi o vrajă şi o prinţesă care avea să se transforme la loc în servitoare când orologiul bătea miezul nopţii.
Domnul Locke întâmpina fiecare oaspete cu o voce răsunătoare, jovială şi cu un uşor accent; în tinereţe, fusese la scoală undeva în Marea Britanie, iar băutura avea tendinţa de a-i înăspri r-urile şi de a-i denatura vocalele.
— Ah, domnule Havemeyer! Sunt încântat c-ai venit, pur şi simplu încântat. Ai cunoscut-o pe pupila mea, January, nu-i aşa?
Locke arătă spre mine, vărsând un pic de scotch peste marginea pocalului său preferat din jad.
Domnul Havemeyer era o creatură înaltă, ştearsă, cu pielea atât de albă, încât îi vedeam venele albăstrui de la încheietura mâinii, care dispăreau sub mănuşile din piele cu pretenţii pe care le poartă bărbaţii pentru a le reaminti tuturor că au un automobil.
El flutură un baston cu vârful de aur şi vorbi fără să se uite la mine.
— Da, bineînţeles. Nu eram sigur că voi putea pleca, din cauza grevei, dar am primit în ultimul moment un transport de culi, slavă
Domnului.
— Domnul Havemeyer este în afacerea cu zahăr, explică domnul Locke. Îşi petrece o jumătate de an pe o insulă uitată de lume din Marea Caraibelor.
— Ei, nu-i chiar aşa de rău. Mi se potriveşte.
42
