— Asta… asta nu contează. Acum, în picioare!
Nu eram sigură ce aveam să fac – să-l pun să mărşăluiască înapoi în oraş şi să i-l predau lui Jane ca o pisică ce-i aduce stăpânului ei un trofeu neplăcut? –, dar Ilvane zâmbi, dintr-odată.
— Ştii, tatăl tău s-a gândit să ne dejoace planurile şi uite ce-a păţit, spuse, plescăind apoi din limbă.
Am încetat să mă mai mişc. Poate chiar am încetat să mai respir.
— Tu l-ai omorât, nu-i aşa?
Toată autoritatea aceea de adult mi se scursese din voce.
Zâmbetul domnului Ilvane deveni mai larg şi mai viclean, ca de vulpoi.
— Găsise pentru noi o fisură în Japonia, după cum sunt sigur că ţi-ai dat seama. Obişnuia, în general, să colinde prin ele o zi, două şi să se întoarcă cu câteva flecuşteţe interesante pentru Locke, apoi să plece.
Dar de data asta, a zăbovit. Şi m-am plictisit să aştept, m-am săturat să
tot port chestia asta oribilă – îşi atinse buzunarul de la piept în care
255
pusese masca de bătrână. Într-o zi, m-a zărit pe panta muntelui. M-a recunoscut. Ridică din umeri, simulând regretul. Ce expresie avea! Aş
spune că se albise ca o coală de hârtie, dar cu tenul ăla al lui… „Tu!” a strigat. „Societatea!” Ei bine, zău, imaginează-ţi că era surprins după
şaptesprezece ani în care fusese ţinut în lesă. Apoi a spus nişte chestii neînfrânate, devenind exasperant. A ameninţat că ne va da în vileag –
cine l-ar crede, te întreb? –, a bătut câmpii despre cum îşi va salva fetiţa, mi-a spus că va ţine uşa aia deschisă chiar dacă va fi ultimul lucru pe care-l va face… A fost foarte dramatic.
Pulsul meu şoptea „nu-nu-nu”. Arma îmi tremura din nou.
— Apoi s-a năpustit înapoi în tabără ca un nebun de legat. L-am urmat.
— Şi l-ai omorât.
Acum vocea îmi era mai slabă decât o şoaptă, ca o răsuflare gâtuită.
După toate speranţele pe care mi le făcusem, după toată aşteptarea fără a şti ce se întâmplase, după toate astea, mi-am imaginat trupul lui îngheţat şi uitat, ciugulit de păsările marine.
Ilvane zâmbea în continuare, parcă la nesfârşit.
— Avea o puşcă, să ştii. I-am găsit-o printre lucruri, după ce s-a terminat. Dar nici măcar n-a încercat să ajungă la ea – dacă-ţi poţi închipui, scria când l-am târât afară din cort, scria de parcă viaţa lui depindea de asta. S-a luptat cu mine pe viaţă şi pe moarte numai ca să-şi pună jurnalul la loc în cutia lui. Sincer, ar trebui să-mi mulţumeşti că
te-am scăpat de un individ aşa instabil.
Aproape că-i vedeam mâna, întunecată la culoare şi înconjurată de tatuaje, mâzgălind acele ultime cuvinte disperate: FUGI, JANUARY, ARCADIA, NU TE ÎNCREDE. Încercând să mă avertizeze.
Acum zâmbetul lui Ilvane azvârlea curcubeie înceţoşate prin lacrimile care-mi umpluseră ochii.
— Am dat foc fisurii. Era din lemn de pin uscat şi s-a aprins ca o torţă. Tatăl tău a plâns, a implorat, chiar înainte de a-l împinge prin ea.
I-am întrezărit mâinile pentru o clipă, fluturând prin flăcări, apoi nimic. N-a mai ieşit.
Ilvane mă privea în timp ce termina de povestit, cu ochii scăpărându-i flămânzi. Voia lacrimi, ştiam. Voia să vadă cum mi se frânge inima de disperare, pentru că tata era prins pe vecie în altă
lume, iar eu eram teribil de singură, pentru totdeauna. Dar…
„Viu, viu, viu. Tata este viu.” N-a pierit şi nu putrezeşte pe vreun
256
deal străin, ci este viu şi în cele din urmă a ajuns acasă, în lumea care-i cu adevărat a lui. Chiar dacă nu-l voi mai vedea niciodată.
Am închis ochii şi am lăsat valurile gemene ale pierderii şi bucuriei să se spargă peste mine, am îngăduit să mi se înmoaie picioarele şi să
mă las în genunchi pe pământ. Nasul lui Bad îmi fornăi cu îngrijorare pe gât, căutându-mi rănile.
Prea târziu am auzit târşâitul mişcărilor lui Ilvane. Am deschis ochii brusc, ca să-l văd bâjbâind într-o parte după cuţit şi după busola de aramă.
— Nu! am strigat, dar el deja o luase la fugă înapoi spre oraş, ca o umbră neagră şi roşie care ţâşnea prin iarbă.
Am tras un foc spre cerul nopţii, l-am văzut ferindu-se şi am auzit ecoul zgomotelor înfundate ale paşilor săi pe strada pustie. Dispăru în talmeş-balmeşul de case abandonate.
Bad şi cu mine ne-am năpustit după el. Nu prea ştiam ce urma să fac dacă-l prindeam – revolverul îmi atârna greu în mână, iar imaginea trupului neînsufleţit şi înfăşurat în cearşaf alb al lui Solomon îmi apăru o clipă înaintea ochilor, dezgustându-mă –, dar nu-l puteam lăsa să
plece, nu-l puteam lăsa să spună Societăţii unde sunt, unde este Arcadia…
Două siluete înalte se opriră clătinându-se pe strada din faţa mea.