Doar că ea nu fusese urmărită de monştri invizibili cu zâmbete viclene, de vulpoi. Rânjetul îmbătat de fericire îmi dispăru de pe chip.
Mi-am transportat faţa de pernă plutind pe o scândură nearsă din far, în timp ce înotam din nou cu dificultate prin apa îngheţată, cu Bad alături. Norii s-au bulucit în jurul nostru ca un puf de raţă sălbatică, o ceaţă parcă alcătuită din fulgi, care a înghiţit totul: sunetul apei împroşcate de mişcările mele de înot, vederea ţărmului, soarele însuşi.
Doar după hârşâitul aspru al pietrei sub degetele mâinilor mi-am dat seama că ajunsesem pe malul celălalt.
Ne-am căţărat pe faleză cu picioarele tremurând ca piftia, am găsit drumul şi ne-am pus pe mers. Măcar de data asta aveam cizme, deşi îmi fusese greu să-mi dau seama că asta sunt când mi le dăruise Molly
– mi se păruse că arată mai degrabă ca rămăşiţele unor vieţuitoare mici şi nefericite. Gândul mi-a zburat la pantofii lustruiţi, din piele lăcuită, pe care domnul Locke mi-i cumpăra când eram mică, cu bot îngust şi tocuri ţepene; nu-mi lipseau deloc.
Pe la jumătatea dimineţii, mi-am dat seama că mai puţine camionete sau automobile erau dispuse să oprească pentru o fată metisă şi câinele ei cu înfăţişare feroce, fără albul respectabil al lui Samuel în preajmă. Oamenii mă ocoleau fără să încetinească; era ca şi cum ieşisem în afara societăţii, ca şi cum alunecasem într-o lume subterană
invizibilă pe care oamenii decenţi preferau s-o ignore.
În cele din urmă, o şaretă cu un cal opri lângă mine, însoţită de zornăituri de hamuri şi o exclamaţie nemulţumită:
— La naiba, Rosie, am zis „prrr!”
Şareta era mânată de o femeie albă zdrenţăroasă, aproape complet ştirbă, care purta cizme galbene şi un poncho ciudat cusut de mână. Îl lăsă pe Bad să urce în şaretă, printre cartofi şi păstăi, şi chiar îmi dărui un săculeţ cu legume când mă lăsă în apropiere de Brattleboro.
— Nu ştiu încotro te-ndrepţi, dar pare să fie departe. Pufni, apoi mă
sfătui: Ţine-ţi câinele aproape, nu te urca în maşini arătoase conduse
269
de bărbaţi şi fereşte-te de oamenii legii.
Am bănuit că şi ea ieşise în afara societăţii.
Am trecut graniţa statului New York când ziua se înveşmânta în purpura amurgului. Mai călătorisem doar cu un singur mijloc de transport – cocoţată pe platforma unui camion de cherestea, alături de vreo zece bărbaţi indiferenţi, plini de rumeguş, care făceau tot posibilul să mă ignore. Unul dintre ei îl hrăni pe Bad cu şoriciul rămas de la sandvişul lui cu şuncă prăjită. Ridică o mână într-un soi de salut, când mă lăsară la o răscruce de drumuri.
În noaptea aceea, am dormit într-un adăpost pentru oi cu trei pereţi.
Oile behăiau bănuitoare spre noi, urmărindu-l pe Bad cu ochii lor ciudaţi, aşezaţi de-o parte şi de alta a capului, iar eu am adormit ducând dorul sunetelor plăcute ale respiraţiei lui Jane şi Samuel alături de mine.
Am visat nişte degete albe care se întindeau spre mine şi un zâmbet cu dinţi, viclean ca al unui vulpoi, însoţit de vocea domnului Havemeyer: „Nu vor înceta niciodată să te caute.”
După cinci zile, aproape cinci sute de kilometri, o hartă rutieră
furată din gara Albany şi cel puţin patru ocazii când aproape am dat nas în nas cu poliţia locală, am reuşit să ajung la marginea vestică a statului New York. Poate aş fi călătorit mai repede, dacă nu era afişul care mă dădea în urmărire.
Mă oprisem la un oficiu poştal în cea de-a doua dimineaţă, ca să pun la poştă scrisoarea pentru domnul Locke, după ce ezitasem o vreme afară, cu palmele transpirate. Dar el merita să ştie că nu sunt prinsă
pentru totdeauna într-o lume dezolantă, străină, nu-i aşa? Şi dacă
încerca să vină după mine, scrisoarea mea avea să-l ducă într-un ocol destul de incomod spre Japonia. Locke nu ştia că mai exista o altă cale spre casă, o Uşă din spate care aştepta doar să fie descuiată.
Am împins scrisoarea peste tejghea, apoi l-am văzut: un afiş alb, recent, prins în piuneze pe perete. De pe el mă privea chipul meu, tipărit în alb-negru, cu tuşul tipografic întins pe alocuri.
COPIL DISPĂRUT. Domnişoara January Scaller, de şaptesprezece ani, a dispărut din locuinţa ei din Shelburne, Vermont. Tutorele ei caută urgent informaţii despre locul unde se află. Are
270
antecedente de isterie şi confuzie şi trebuie abordată cu precauţie. Poate fi în compania unei femei de culoare şi a unui câine rău. SE OFERĂ O RECOMPENSĂ SUBSTANŢIALĂ.
Vă rugăm să-l contactaţi pe dl. Cornelius Locke. 1611 Champlain Drive, Shelburne, Vt.
Era poza de la petrecerea domnului Locke, cea care nu-i plăcuse deloc tatei. Faţa mea arăta rotundă şi tânără, iar părul era atât de aprig prins cu agrafe, încât aveam sprâncenele uşor ridicate. Gâtul îmi ieşea din gulerul apretat ca o ţestoasă ce priveşte precaută din carapace. Mi-am privit reflexia din geamul oficiului poştal – murdară de praf şi înnegrită de soare, cu părul suspendat într-un nod dezordonat de codiţe împletite şi şuviţe răsucite – şi mi-am zis că e puţin probabil să
mă recunoască cineva.
Cu toate astea, mă cuprinse o teamă care-mi dădea fiori pe şira spinării la gândul că orice străin de pe stradă mi-ar putea afla numele, că orice poliţist ar putea s-o caute pe fata timidă din poză. Mi se părea că Societatea nu prea are nevoie de măşti şi de pene şi de alte obiecte magice furate, când avea la îndemână toate mecanismele lumeşti ale societăţii civile.
După aceea, m-am mulţumit cu drumurile lăturalnice, şerpuite, şi am făcut mai puţin autostopul.
Totuşi, când am ajuns în Buffalo, eram suficient de flămândă şi de epuizată ca să-mi asum riscuri. Am intrat clătinându-mă în sediul central al spălătoriei Buffalo Laundry Co. Şi am implorat să primesc ceva de lucru, aproape aşteptându-mă să fiu aruncată în stradă.
Dar se părea că trei dintre fete erau bolnave şi tocmai venise ditamai încărcătura de uniforme de la casa de corecţie, aşa că
proprietăreasa îmi dădu un şorţ alb apretat, mă informă că voi câştiga treizeci şi trei de cenţi şi jumătate pe oră şi mă plasă sub jurisdicţia unei femei albe musculoase, fără simţul umorului, căreia îi ziceau Big Linda. Femeia mă măsură din priviri cu o expresie de îndoială
profundă şi mă puse să scutur hainele ude şi să le bag în calandru.
— Şi fereşte-ţi naibii mâinile de cilindri, dacă ţii la degetele tale, adăugă ea.
Era greu. (Dacă nu credeţi că spălatul rufelor este greu, înseamnă că