M-am lipit de capătul unei banchete supraaglomerate aflată în spate de tot, cu moneda umedă în pumn. Doar după ce trenul se puse în mişcare din nou am observat că Bad se uita fix spre coridorul de lângă
mine, cu cel mai slab început de mârâit în gâtlej. Nu era nimeni acolo,
274
dar mi s-a părut că aud un freamăt uşor, constant, aproape ca o respiraţie.
M-am gândit la pana aurie a lui Solomon, care fusese furată, şi mi-am strâns mai tare în braţe faţa de pernă, simţind cum îmi intră în stomac un colţ al cărţii tatei. Mi-am aţintit privirea cu atenţie asupra peisajului de ţară, verde-albăstrui, care îmi trecea prin faţa ochilor.
Peste patruzeci de minute, conductorul strigă, din partea din faţă a vagonului:
— Gara Turners, ultima oprire până la Louisville.
Trenul încetini. Uşa se deschise. Am ezitat, abia răsuflând, apoi m-am repezit spre ieşire cu Bad lipăind după mine. Am simţit cum mă
izbesc cu umărul de ceva solid în aer, am auzit o înjurătură înăbuşită…
Şi apoi m-am trezit că ceva ascuţit şi rece mă apăsa pe gât. Am încremenit.
— Nu şi de data asta, îmi şuieră o voce la ureche. Hai să ieşim din mulţimea asta, bine?
Ceva mă împinse înainte şi m-am împiedicat de peronul din scânduri de lemn. Am fost mânată în gară, în timp ce-i simţeam răsuflarea fierbinte în ureche şi vârful cuţitului împungându-mi gâtul.
Bad mă urmărea cu o privire îngrijorată şi sumbră. „Nu încă”, i-am zis în gând.
Vocea fără trup mă puse să trec pe-o uşă albă, pe care scria DOAMNE, şi să intru într-o încăpere slab luminată, cu dale verzi.
— Acum întoarce-te încet, ca o fată cuminte…
Doar că nu mai eram o fată cuminte.
Am ridicat pumnul, apoi am lovit cu el în spate, peste umăr, cu moneda-cuţit vârâtă între încheieturile degetelor. De sub mâna mea răsună o pocnitură teribilă însoţită de un plescăit umed şi un ţipăt asurzitor. Lama se îndepărtă de gâtul meu, lăsându-mi o dâră fierbinte, şi alunecă pe dale.
— Naiba să te ia…
Bad, părând să decidă că până şi creaturile invizibile pot fi muşcate cu suficient efort, îşi arătă colţii şi clănţăni în aer. Botul i se strânse în jurul a ceva solid şi mârâi cu satisfacţie. M-am repezit după cuţit, l-am apucat strâns în mâinile alunecoase şi însângerate şi l-am chemat pe Bad. El veni repede lângă mine, lingându-şi ceva roşu de pe buze şi uitându-se urât la prada invizibilă.
Însă acum el nu mai era chiar invizibil. Dacă strângeam din ochi,
275
aproape că puteam zări o pâlpâire chinuită în aer, un piept care urca şi cobora repede şi o faţă îngustă, din care se scurgea ceva umed şi întunecat. Un singur ochi era aţintit asupra mea, plin de ură.
— Busola, domnule Ilvane. Dă-mi-o.
Şuieră pe un ton scăzut şi plin de răutate, însă am ridicat cuţitul spre el, aşa că scoase ceva de culoarea cuprului din buzunar. Puse obiectul pe podea şi-l împinse spre mine, nemulţumit.
Am înşfăcat-o fără să-mi iau ochii de la el.
— Am să plec acum. Te-aş sfătui să nu mă mai urmăreşti.
Vocea nu-mi mai tremura aproape deloc. El scoase un hohot de râs sumbru.
— Şi unde ai să fugi, fetiţo? N-ai bani, nu ţi-a mai rămas niciun prieten care să te protejeze, n-ai un tată…
— Problema cu oamenii ca voi, am remarcat eu, este că tot credeţi în permanenţă. O lume ordonată va rămâne aşa; o uşă închisă va rămâne închisă. Am clătinat din cap, întinzând mâna spre clanţa uşii.
Asta este ceva care vă… limitează.
Am plecat.
Când am ieşit, în aglomeraţia cu pretenţii din gară, m-am rezemat aparent nonşalant cu umărul de uşa toaletei şi am pescuit stiloul lui Samuel din faţa de pernă care-mi ţinea loc de sac de voiaj. L-am ţinut strâns un moment, simţind un ecou al căldurii pe care mi-o aminteam atât de bine, apoi am vârât vârful peniţei în vopseaua care se cojea de pe uşă.
Uşa se încuie şi nu există nicio cheie.
Cuvintele erau zgâriate adânc în vopsea, fremătând fără astâmpăr lângă fibra lemnului. Prin uşă se auzi scrâşnetul de metal pe metal, un fel de clic definitiv, şi am icnit un pic simţind greutatea bruscă a epuizării care-mi trăgea membrele în jos. Mi-am sprijinit fruntea pe lemn, cu ochii închişi, şi am ridicat stiloul din nou.
Uşa este uitată, am scris.
Şi apoi clipeam dezorientată de pe podea, cu genunchii durându-mă
acolo unde căzusem. Am zăcut aşa o vreme, fără să mă mişc, întrebându-mă dacă şeful de gară va veni să investigheze ce se întâmplase cu biata vagaboandă care i se prăbuşise pe podea sau dacă
aş putea să dorm acolo vreo oră. Mă dureau ochii; gâtul îmi era înţepenit de la sângele uscat.
Dar mersese. Uşa toaletei devenise vagă şi neclară, ceva prea
276