s-o trezesc făcând ceva drastic, ca în romanele de duzină, cum ar fi să-i arunc nişte apă rece pe faţă. Am lăsat-o în pace.
În schimb, am scotocit prin bucătărie, punându-i pe fugă ocupanţii ce chiţăiau de zor, zgomotele lor fiind urmate de crănţănitul neplăcut al fălcilor lui Bad. Am dezgropat trei ouă, o ceapă pătată de mucegai şi patru cartofi atât de veştejiţi şi de încovoiaţi, încât ar fi putut fi expuşi într-una dintre vitrinele domnului Locke (Urechi amputate, 4 carate, cel mai probabil necomestibile). O voce foarte asemănătoare cu a lui Jane îmi şuieră în minte: „Ai gătit vreodată singură măcar o masă?”
Cât de greu putea fi?
Răspunsul – aşa cum s-ar putea să ştii sau nu, în funcţie de experienţa ta cu tigăi de fier ruginite, cu lumina unor lumânări ce pâlpâie şi cu plite de gătit mofturoase, care fie se încălzesc prea puţin, fie ard tot – este: foarte greu. Am tocat şi am zăngănit şi am deschis uşa
282
plitei de câteva sute de ori ca să aţâţ focul. Am experimentat cu acoperitul şi descoperitul tigăii, ceea ce n-a părut să aibă vreun efect.
Am pescuit o bucată de cartof şi am găsit-o cumva şi arsă, şi nefăcută; până şi Bad a ezitat s-o mănânce.
Toate astea mi-au distras foarte bine atenţia. Abia dacă a rămas vreun pic de spaţiu pentru gânduri precum: „Poate că mama a stat chiar în locul ăsta”; sau „Mă întreb dacă mai trăieşte, cumva, şi dacă
tata a găsit-o”; sau „Aş vrea ca unul dintre ei să mă fi învăţat să gătesc.”
Abia dacă m-am gândit chiar la Uşa albastră, acum atât de aproape, încât îmi imaginam că-i aud cenuşa şoptind şi plângându-se.
— Nu pot să-mi dau seama dacă încerci să dai foc la casă sau să
găteşti cina.
Am scăpat vătraiul din mână, m-am repezit să închid uşa batantă a plitei, m-am ars şi m-am răsucit pe călcâie ca s-o văd pe bătrână. Încă
era prăbuşită în balansoar, dar mă privea cu ochi aprinşi printre pleoapele lăsate. Hârâi spre mine.
Am înghiţit un nod.
— Ăăă… gătesc cina, doamnă…
— Zi-mi mătuşa Lizzie.
— Da, mătuşă Lizzie. Vrei cartofi cu ouă? Ouăle sunt fulgii ăia maronii şi crocanţi dintre cartofi. Cred c-ar fi bine să pui nişte sare pe ei.
Am aşezat mâncarea pe două farfurii din tablă şi am scos apă dintr-un butoiaş de pe blatul dulapului. Avea gust de ceva verde, cu aromă
de cedru.
Am cinat în tăcere, cu excepţia trosnetelor scoase de mâncarea arsă
în timp ce o mestecam. Nu-mi venea în minte nimic de zis sau îmi veneau o sută de lucruri şi nu reuşeam să aleg între ele.
— Întotdeauna am crezut că se va întoarce acasă într-o bună zi.
Mătuşa Lizzie vorbi mult după ce Bad terminase de lins farfuriile noastre, iar imaginea care se vedea pe geam devenise din indigo, negru catifelat. Am aşteptat.
M-am gândit la toate diversele adevăruri pe care i le puteam spune despre soarta nepoatei sale – naufragiată, separată, izolată într-o lume străină – şi l-am ales pe cel mai simplu şi mai cumsecade.
— A murit când eram foarte mică, într-un accident teribil. Nu ştiu prea multe despre ea, de fapt. Lizzie nu răspunse şi am adăugat: Dar ştiu că voia să vină acasă. Încerca să ajungă aici, doar că… n-a mai
283
reuşit.
Se auzi încă unul dintre acele sunete moi, de parcă ar fi fost lovită în piept, şi Lizzie spuse:
— Of.
Apoi începu să plângă, foarte brusc şi foarte zgomotos. N-am zis nimic, dar mi-am tras scaunul mai aproape şi mi-am pus o mână pe spatele ei care tresălta.
Când suspinele s-au transformat în nişte respiraţii bolborosite de om care-şi trage nasul, am zis:
— Mă întrebam dacă… dacă ai putea să-mi povesteşti despre ea.
Despre mama mea.
Rămase iar tăcută, aşa mult timp, încât am crezut c-o ofensasem într-un mod misterios, dar apoi se ridică în picioare cu articulaţiile scârţâind, scoase un urcior de sticlă maronie din cămară şi-mi turnă în pahar o băutură uleioasă, care mirosea şi avea gust de gaz lampant. Îşi târşâi din nou picioarele până la balansoar cu tot cu urciorul şi se instală la loc.
Apoi începu să vorbească.
Nu-ţi voi spune tot ce mi-a povestit, din două motive: primul, pentru că sunt şanse mari să mori de plictiseală. Mi-a spus poveşti despre primii paşi făcuţi de mama şi despre acea dată când s-a cocoţat în podul hambarului şi a sărit din el fiindcă era încuviinţată că poate zbura; despre cât de mult ura cartofii dulci şi cât de mult iubea fagurii de miere proaspeţi; despre serile de iunie perfecte pe care femeile Larson le petreceau privind-o cum face roata şi se dă în spectacol prin curte.
Al doilea motiv este că sunt preţioase şi dureroase pentru mine întrun mod tainic, pe care nu-l pot explica, şi nu sunt pregătită să le împart deocamdată cu nimeni. Vreau să le păstrez pentru o vreme înlăuntru, în străfundurile liniştite ale sufletului meu, până când se vor toci pe margini ca nişte pietre de râu.
Poate o să ţi le povestesc într-o zi.
— Îi plăceau grozav pogoanele de pământ din spatele fermei şi căsuţa aia putredă şi veche, înainte să le vindem. Să ştii de la mine: regret asta.