— Ce anume, vânzarea fâneţei?
Lizzie aprobă din cap şi sorbi contemplativ din băutura ca gazul lampant. (A mea rămăsese neatinsă; numai vaporii pe care-i degajau
284
erau de ajuns ca să-mi pârlească sprâncenele.)
— N-am să mint, au fost bani frumoşi, dar orăşeanul ăla nu mi-a mirosit a bine. Nici n-a făcut vreodată ceva cu proprietatea, doar a arat peste locul unde se aflase căsuţa şi a lăsat totul în plata Domnului.
După asta, Ade a încetat să mai meargă pe-acolo. Am rămas cu impresia că noi toate i-am greşit cu ceva.
Am chibzuit dacă să-i spun că-şi vânduse proprietatea membrului unei Societăţi tenebroase şi închisese uşa dintre doi copii îndrăgostiţi, condamnându-i la o viaţă de rătăciri fără sfârşit.
— Măcar nu ai vecini, am consolat-o în mod jalnic.
Ea pufni batjocoritor.
— Ei bine, el n-a făcut niciodată nimic cu locul ăla, dar tot mai vine pe-aici cam o dată la zece ani. Zice că-şi inspectează investiţia, ha! Prin
– cât să fi fost, 1902, 1901? – a avut tupeul să vină să-mi bată la uşă şi să mă-ntrebe dacă văzusem vreun personaj suspect prin jur. Zicea că
avusese loc un soi de activitate pe proprietatea lui. I-am zis „nu, domnule” şi am adăugat că un bărbat care-şi permitea ceasuri de aur fistichii şi vopsea de păr – pentru că-ţi spun eu, nu îmbătrânise nici măcar o zi de când am semnat contractul – şi-ar putea permite să
construiască un amărât de gard, dacă era aşa îngrijorat, în loc să sâcâie nişte bătrâne.
Mai luă o gură din sticla maronie şi mormăi până amuţi de tot, plângându-se de oamenii cu bani, de tineri, de oamenii băgăreţi, de yankei şi de străini.
Deja n-o mai ascultam. Ceva din povestea ei nu-mi dădea pace, înţepându-mă în adâncurile obosite ale creierului ca un scaiete încâlcit în bumbac. În minte mi se năştea o întrebare, care începea să se ridice la suprafaţă…
— La naiba cu ei toţi, zic, concluzionă Lizzie şi înşurubă capacul sticlei ei maronii şi respingătoare. E vremea să ne culcăm, copilă. Poţi să mergi la etaj; eu dorm chiar aici. Urmă o pauză, în care liniile de amărăciune din jurul gurii ei se îmblânziră. Dacă vrei, poţi să dormi în patul de sub fereastră, dinspre nord. Am vrut mereu să scăpăm de lucrul ăla afurisit, când am înţeles că ea n-o să se mai întoarcă, dar cumva n-am făcut-o niciodată.
— Mulţumesc, mătuşă Lizzie.
Urcasem deja două trepte când Lizzie spuse:
— Mâine poate-mi poţi spune cum de-a ajuns la uşa mea o copilă de
285
culoare cu grozăviile alea de cicatrici şi cu un câine rău după ea. Şi de ce naiba ţi-a luat aşa de mult.
— Da, doamnă.
Am adormit în patul mamei, cu Bad lipit de mine într-o parte şi cu mirosul de praf în nas, în timp ce întrebarea aceea neclară continua să-mi dea târcoale, nerostită, prin minte.
Am avut coşmarul acela cu Uşa albastră şi cu mâinile care se întindeau spre mine, doar că de data asta mâinile nu erau albe şi de forma unor păianjeni, ci cu degete groase şi familiare: erau mâinile domnului Locke, ce se întindeau spre beregata mea.
M-am trezit cu nasul lui Bad adulmecându-mi sub bărbie şi cu razele soarelui filtrându-se verzui prin fereastra înghiţită de vrejuri.
Am stat întinsă o vreme, mângâind urechile câinelui şi lăsându-mi inima care bubuia în piept să se liniştească. Încăperea din jurul meu semăna cu o expoziţie dintr-un muzeu neîngrijit. O perie aspră era aşezată pe măsuţa de toaletă, cu câteva fire de păr alb şi sârmos încă
încolăcite în ea; un dagherotip înrămat înfăţişând un soldat rebel fără
bărbie era sprijinit pe altă măsuţă de toaletă; o serie de comori ale unui copil (o bucată de pirită, o busolă stricată, o piatră presărată cu fosile alb-mat, o fundă de satin mucegăită) alcătuiau un şir ordonat pe pervaz.
Întreaga lume a mamei, până când fugise ca să găsească alte lumi.
Spre ea naviga înainte de a muri, spre casa asta în paragină care mirosea a femeie bătrână şi a untură. Casa ei.
Eu aveam oare o casă a mea la care să mă întorc? M-am gândit la reşedinţa Locke – nu la saloanele stupide, somptuoase, pline de comori furate, ci la fotoliul meu preferat cu gâlme. La ferestruica rotundă de unde puteam privi furtunile ce se apropiau peste lac. La felul în care casa scărilor mirosea întotdeauna a ceară de albine şi a ulei de portocale.
Aveam o casă a mea. Doar că nu mă puteam întoarce acolo. Aşa mamă, aşa fiică.
Micul dejun al mătuşii Lizzie părea să nu fie nimic altceva decât o cafea groaznic de amară, fiartă şi strecurată printr-o bucată de pânză
cu pete negre. Nu încercasem niciodată să beau cianură, dar mi-am închipuit că senzaţia de lichid fierbinte care-ţi arde mucoasa
286
stomacului trebuie să fie asemănătoare.
— Hai, spune-mi, zise Lizzie şi făcu un gest nerăbdător.
Aşa că i-am spus cum o fată nici albă, nici neagră sfârşise la uşa ei la douăzeci şi ceva de ani de la dispariţia nepoatei sale.
Nu i-am spus adevărul – fiindcă atunci singura mea rudă în viaţă ar fi crezut că sunt nebună, iar eu făcusem un fel de alergie la oamenii care credeau că nu sunt întreagă la minte dar am încercat să mă asigur că toate părţile importante erau adevărate. Tata era un străin („Pfui”, mormăi Lizzie), care o cunoscuse pe mama absolut întâmplător, în trecere prin Ninley. Se regăsiseră după ani de căutări, se căsătoriseră