mundan ca să-mi las privirea să zăbovească asupra ei. Nimeni altcineva din mica gară nu părea s-o mai vadă.
Am scos un mic „ha” obosit şi m-am întrebat cât va rezista. Suficient de mult ca să fug, am presupus. Asta dacă reuşeam să mă ridic în picioare.
M-am târât până la o bancă de pe peron şi am aşteptat, ţinând strâns într-o mână biletul imprimat cu cerneală roşie. M-am îmbarcat în următorul tren către sud.
M-am aşezat, privind cum ţinutul devenea luxuriant şi umed, cu dealurile ridicându-se şi coborând ca nişte imense balene de smarald, şi mi-am zis în sinea mea: „Vin, Tată.”
277
11. Uşa mamei
Ultimii cinci sute de kilometri se scurseră pe lângă mine de parcă aş
fi purtat nişte cizme magice care te duc peste şapte leghe cu fiecare pas. Mi-i amintesc doar ca pe o suită de bufnituri enervante.
Buf. Cobor din tren în îmbulzeala plină de sudoare din gara Union din Louisville. Până şi cerul e aglomerat, un amestec haotic de cabluri electrice care se intersectează şi turle de biserică şi valuri de căldură
pâlpâitoare. Bad se lipeşte de genunchii mei, căci nu suportă toate astea.
Buf. Stau la o margine de drum prăfuită de lângă gară, implorându-i pe oamenii dintr-un camion cu inscripţia BLUE GRASS BREWING să
mă ia şi pe mine. Şoferul îmi zice să mă duc de unde-am venit; prietenul lui scoate nişte imitaţii obscene de sărutări.
Buf. Bad şi cu mine ne legănăm spre vest într-o căruţă care scârţâie, încărcată până la un stat de om cu tulpini de cânepă pline de pământ, care miros a reavăn. Un negru solemn şi fiica lui solemnă stau pe capră. Hainele lor au aspectul tărcat, neuniform care apare doar atunci când materialul a tot fost peticit până când n-a mai rămas aproape nimic din original, şi mă privesc cu ochi îngrijoraţi, în alertă.
Buf. În cele din urmă, am ajuns în Ninley.
În ultimii zece ani se schimbase şi nu prea. La fel ca restul lumii, presupun.
Încă era prăpădit şi neprimitor, iar locuitorii încă se uitau urât, strângând pe jumătate din ochi parcă ofensaţi, totuşi străzile fuseseră
pavate. Automobilele le străbăteau în sus şi-n jos, împreună cu bărbaţi îmbogăţiţi de curând, în costume cu vestă, cu ceasuri de buzunar stânjenitor de mari. Fluviul era aglomerat de vapoare cu zbaturi ce pufăiau şi de barje. Un fel de filatură – o chestie pântecoasă şi urâtă –
rumega acum melancolic pe mal. Aburul şi fumul atârnau deasupra
278
noastră, transformate în nori rozalii şi uleioşi de către soarele care apunea. Progres şi Prosperitate, după cum ar spune domnul Locke.
Fusesem mânată şi vânată în călătoria care mă adusese aici, dar acum că ajunsesem, mă simţeam ciudat de lipsită de tragere de inimă
să fac şi ultimii paşi. Cu ultimii mei bani de la spălătorie am cumpărat un săculeţ cu arahide din băcănia Junior’s River Supply şi am găsit o bancă mânjită cu tutun pe care să stau. Bad şezu şi el ca o santinelă din bronz la picioarele mele.
Răsună un clopot care anunţa încheierea turei şi am urmărit cu privirea femeile cu feţe subţiate care se grăbeau să intre şi să iasă din filatură, mâinile care le atârnau pe lângă corp cu degetele curbate ca nişte gheare cu bătături. M-am uitat la spinările negre şi încovoiate ale bărbaţilor care încărcau cărbuni pe vasele trase la docuri şi la pelicula de ulei cu reflexii de curcubeu de pe suprafaţa fluviului.
În cele din urmă, un bărbat scund şi transpirat cu un şorţ pătat ieşi din bucătăria de campanie să-mi spună că banca era pentru clienţii care plăteau şi să-mi dea de înţeles pe un ton apăsat că aş face bine să
plec din Ninley înainte de lăsarea nopţii, dacă nu vreau să dau de necaz. Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă domnul Locke ar fi fost cu mine.
Pe de altă parte, dacă el ar fi fost cu mine, probabil că n-aş fi zăbovit cu insolenţă pe bancă, privindu-l fix pe bărbat cu o mână pe ceafa lui Bad, care vibra de mârâit. Nu m-aş fi ridicat şi n-aş fi păşit un pic prea aproape de el, savurând felul în care se făcuse mic, precum ceva lăsat pe pervazul ferestrei prea mult timp. Cu siguranţă n-aş fi rânjit, zicând:
„Oricum plecam, domnule”.
Bărbatul scund se grăbi să intre din nou în bucătăria lui, iar eu m-am întors cu pas voios spre centrul oraşului. Mi-am surprins propria reflexie vălurită într-o vitrină – cizme prea mari, pline de noroi uscat, tâmple prăfuite de pe drum şi brăzdate de dungi umede de transpiraţie, cicatrici roz-albicioase care se înşirau haotic de la încheietura mâinii stângi până la umăr – şi-mi trecu prin minte că, dacă aş mai fi fost de şapte ani – acea fetiţă temerară, atât de dragă mie
– mi-aş fi admirat sinele de şaptesprezece ani.
Poate că administratorul hotelului Grand Riverfront mă recunoscu şi el, pentru că nu dădu imediat ordin ca sinele meu vagabond să fie azvârlit din stabilimentul lui. Sau poate că Bad făcea oamenii să ezite când venea vorba să mă azvârle oriunde.
279
— Bună seara. Încerc să găsesc ferma familiei Larson. Se află mai la sud de aici, cred?
Făcu ochii mari când auzi numele, dar ezită, ca şi cum cugeta cât de moral ar fi să îndrume o creatură ca mine spre o familie nevinovată.
— Ce treabă ai cu ei? făcu el un compromis.
— Sunt… rudele mele. Din partea mamei.
Îmi aruncă o privire care părea să spună că nu sunt o mincinoasă
prea grozavă, dar se pare că femeile Larson nu inspiraseră suficientă
loialitate în rândul locuitorilor oraşului ca să-l împiedice să mă
îndrume spre sud, dincolo de moară, vreo trei kilometri mai departe.