📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Sorge: Prin torturarea deţinuţilor, lovirea lor, cu obiecte tari, „aplicarea unor pedepse crunte, îngroparea de vii a unor oameni, aţâţarea clinilor asupra oamenilor etc.

Sorge s­a oprit cam repede cu enumerarea. Dar chiar, dacă ar fi continuat ore sau zile întregi, tot nu putea termina. Ipostazele bestialităţii SSiştilor nu pot fi epuizate a fost bestial tot ce­au gândit, tot ce­au spus, tot ce­au făcut.

BIRKENAU­AUSCHWITZ (1)

Cutremur aţo ar ea faimă a Konzentrafioris/ager­ului Auschwitz a înconjurat întreg pământul. De fapt, nu este vorba de un singur lagăr, ci de un complex, care cuprindea 39 de lagăre în jurul oraşului Auschwitz din Polonia.

Administraţia se afla la Auschwitz. Centrul 'de exterminare era însă Ia 2­3

kilometri depărtare, la Auschwitz II sau Birkenau, cum l se spunea oficial.

Suprafaţa lagărului Birkenau era sub 2 km2. Dar dispunea de patru crematorii cu 8 camere de gazare şi 46 cuptoare de ardere., în scurt timp după înfiinţarea primelor lagăre de concentrare naziste, Hitler a dat o directivă prin care atrăgea atenţia ca nu cumva aceste lagăre să se transforme „în pensiuni de familie” sau

„în sanatorii”., Credincioşi Fiihrer­uiui, Himmler şi întreaga şleahtă de SS­işti din Totenkopfeinheiten, din unităţile cap­de­mort, s­au îngrijit ca lagărele să

devină, aşa cum au fost coifcepute, nu pensiuni sau sanatorii, ci adevărate fabrici ale morţii. Ideea Fiihrer­ului a fost întruchipată cel mai perfect la Birkenau, unde moartea se producea pe bandă rulantă.

Şi pentru ca să nu existe nici un dubiu asupra gradului înalt la care fusese ridicată „tehnica mortU” la BirkenauAuschwitz, unul din Fuhrer­îi lagărului, Karl Fritsch, li se adresa noilor deportaţi cu următoarele cuyinte: „Nu vă aflaţi într­un sanatoriu, ci într­un lagăr de concentrare german din care nu există decât o singură ieşire: prin coş. Dacă unuia dintre voi nu­i convine, el poate să se arunce imediat peste firele de sârmă ghimpată prin care trece curent de înaltă tensiune.

— Dacă există evrei în. Transport, ei n­au dreptul să trăiască mai mult de două săptămâni, preoţii – o lună, ceilalţi – trei luni.”

Chiar şi în celelalte lagăre de, concentrare de pe întinsul Reich­ului, deţinuţii vorbeau cu înfiorare despre ceea ce se întâmpla! A Auschwitz.

Germaine Tillion, deportată în 1943 la Ravensbruck, scrie în cartea sa:

„în acelaşi bloc cu noi erau deţinutele cehe care şe întorseseră de la Auschwitz şi care ne povesteau, în şoaptă, grozăviile pe care le văzuseră, nimicirea sistematică a. evreilor prin gazare, cadavrele arse, mormanele de cenuşă

umană; cu ele se mai aflau şi câteva evreice cara­şi aşteptau plecarea la Auschwirz, ştiind acum care le era soarta”.

4b – „ „ „Conform dorinţei lui Himmler – a mărturisit Höss – Îuscnw/iz­ul a devenit cel mai mare complex de exterminare a oamenilor din toate, timpurile”. '

Pe rampa de la Bir/cenau­Auschw/iz au sosit, de­a lungul nopţii fasciste, din toată Europa, milioane de deportaţi. La 27 ianuarie 1945, când trupele sovietice eliberatoare au intrat în lagăr n­au mai găsit în viaţă decât 2819

Häfüing­LCenuşa câtor milioane de fiinţe umane au răspândit­o în univers vânturile ce­au bântuit deasupra crematoriilor din Birkenau­Auschwitz nu se ştie cu exactitate şi nu se va şti niciodată.

SS­Standartenführer *­ul Rudolf Höss, înainte de a fi judecat şi spânzurat, a recunoscut în depoziţia sa că au fost exterminate 3000000 de victime. Comisia internaţională, care a anchetat crimele de la Bir/cenau­

Auschwirz imediat după eliberarea lagărului, a dovedit, pe bază de documente, că au fost lichidaţi peste 4000000 de oameni. Dacă se ia însă ca bază de calcul capacitatea de ardere a crematoriilor şi timpul în care au funcţionat, potrivit unui tabel existent în muzeul lagărului, reiese că au fost arşi 5121000 de deportaţi.

Ce act de acuzare mai teribil se poate formula împotriva fascismului, decât faptul că pentru a stabili numărul ceior asasinaţi într­un lagăr de concentrare e nevoie să se facă o aproximaţie de un milion de vieţi omeneşti?!

BIRKENAU­AUSCHWlTZ (2)

Unii dintre supravieţuitorii lagărelor de concentrare, chinuiţi de coşmare, nu mai vor să vorbească, să audă despre ce s­a întâmplat atunci, acolo. Tresar, îi cuprinde o nelinişte, un zbucium ce se transformă în panică doar când se rosteşte Mauthausen, sau Dachau, sau Bcrgen­Belsen, sau Kaufeting şi, mai ales, când se rosteşte Birkenau­Auschwitz.

Eu, dimpotrivă, din prima zi a eliberării, la Landsberg, în Bavaria, am simţit dorinţa, nevoia să merg din nou: a B/riteritiu­Auschwifz, să păşesc, ca om liber, pe locurile unde mi­a fost batjocorită şi strivită tinereţea, unde mi­au tost asasinaţi părinţii şi trei fraţi, unde an fost exterminaţi prte­ < Coiouel în SS.

Tenii mei din copilărie, unde au fost lichidate milioane de vieţi omeneşti.

Da, am simţit dorinţa şi nevoia să văd cu ochii mei că, într­adevăr, camerele de gazare au fost dărâmate, iar cuptoarele crematoriilor au devenit piese de muzeu, că turnurile de pază din colţurile fiecărui lagăr stau goale, că

pe platourile unde se făceau selecţionările pentru gazare a năpădit iarba, că

firele de sârmă ghimpată, purtătoare de curent de înaltă tensiune, atârnă

moarte, ruginite pe stâlpii de betpn'.

Am simţit dorinţa şi nevoia să stau din nou câteva clipe pe „rampa morţii” unde m­am despărţit pentru totdeauna de mama şi fraţii mei, să merg apoi încet, de unul singur, spre lagărul E. Să mă opresc în faţa Punctului de dezinfecţie unde ni s­a luat tot, absolut tot ce ne amintea de casă, şi am primit haine vărgate­de Hăltling, să stau o clipă în poarta lagărului E unde, arunci, la 9 iunie 1944, ni s­a anulat până şi numele înregistrându­se doar atât: „+465.”

Să merg apoi şi să mă întind pe AppeLTplafz­ul din faţa barăcii nr. 21, să

privesc spre cer şi să mă conving că deasupra nu mai pluteşte, în rotocoale negre­vinete, fumul crematoriilor, să mă conving că în lagăr e linişte.

— Nu mai urlă şi nu mai înjură nimeni, nu se mai aud nici ţipete, nici vaiete, nici blesteme.

Dorinţa mi s­a îndeplinit după 13 ani, în vara lui 1957.

Întreg lagărul fusese transformat într­un uriaş muzeu.

Gardul, cu stâlpi înalţi de beton susţinând fire de sârmă ghimpată, era neschimbat. Doar curentul de înaltă tensiune a fost oprit: Au rămas neatinse până şi tăbliţele aşezate la distanţe egale, cu un cap de mort desenat deasupra a două oase încrucişate. Şi inscripţia: Achtung 1 Lebensgeâahr 1 Atenţie!

Pericol de moarte! Blocurile au rămas de asemenea intacte, doar că în ele nu mai erau Hăitling­i, ci piese de muzeu. Şi crematoriul nr. 1 exista, singurul pe care n­au apucat să­1 demonteze SS­iştii.

Pe Appellplatz­uxi, pe drumul pe care coloane nesfârşite de oameni –

părinţi şi copii, fraţi şi surori, logodnici şi logodnice ţinându­se de mâini,

intuind moartea şi totuşi' împotriviridu­i­se cu deznădejde – se îndreptau spre camerele de gazare, năpădise de mult iarba.