📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

de pagini?”

Văzându­1 uşor stânjenit, am aşteptat cu răbdare să­şi contureze pe deplin nedumerirea. După o scurtă tăcere a continuat: mTabloul lag­irelor de concentrare este cutremurător creionat. Îmi dau seama că a fost un calvar cumplit, că a curs mult sânge, că moartea a fost acolo la ea acasă. Totuşi, nu mi­o luaţi în nume de rău şi vă rog să nu mă înţelegeţi greşrt, dar eu nu pol să

nu mă întreb şi deci să vă întreb: E posibil ca în acele lagăre de concentrare să

nu fi existat nimic pozitiv, nici un gest frumos, nici o atitudine omenească?

Fără nici un semn ai frumosului, al omenescului oricât de firav şi răzleţ, eu cred că nu se poate trăi. Dumneavoastră aţi scris această carte în 1982. Nu cumva cei 37 de ani, care au trecut de atunci, au şters din memorie acele câteva fapte, manifestări pozitive, umane care nu se poate să nu fi avut loc şi au rămas întipărite pentru totdeauna doar evenimentele, scenele de bestialitate, de cumplită suferinţă pe care le­aţi văzut, le­aţi trăit, le­aţi străbătut?”

Dragă tinere, prietene din Republica Federala Germania, Bichler Richard.

Încerc, prin rândurile ce urmează, să­ţi răspund fie şi tuturor tinerilor din generaţia ta, pe care­i preaG­da 110 coala 88 cupă istoria şi, îndeosebi, traumele dominaţiei naziste, învăţămintele celui de­al ll­lea război mondial de la a cărui declanşare s­au împlinit recent 50 de ani.

În primul rând doresc să precizez că, volumul în discuţie, Dirtionar de lagăr, nu este o carte despre Germania sub nazism, ci una despre limbajul lagărelor de concentrare. Or, se ştie că aceste lagăre au constituit un adevărat imperiu al morţii, iar limbajul folosit a fost, inevitabil, un limbaj al morţii.

Eu scriu în această carte despre SS­işti, Aufseherin (supraveghetoare SS) şi Kapo, despre Himmler, Eichmann, Höss, Ilse Koch, Mengele şi Rascher, or despre aceşti „îngeri ai morţii' nu poţi relata nimic pozitiv, nimic frumos, nimic omenesc.

Eu scriu în această carte despre Durchqangsghetto (ghetouri de tranziţie), Konzentrationslager (lagăre de concentrare) şi Totenzüge (trenurile morţii), despre Bunker, Krematorium şi Scheiterhaufen (rug); or, în aceste locuri nu s­a orodus nimic altceva decât moarte; toate nu erau altceva decât fragmente ale unei uriaşe benzi a morţii.

Eu scriu în această carte despre Judenverfolgung (prigonirea evreilor), Endlösung (soluţia finală) şi Leichenfiederei (jeluirea cadavrelor), despre Bestialität (bestialitate), Ermorden (ucidere). Erhängungen (spânzurare), Sterilisierungsprogramm (program de sterilizare), Vergasung (gazare) şi Vernichtung durch Arbeit (exterminare prin muncă) > or, în toată această

inepuizabilă gamă de procedee demenţiale nu poţi găsi nimic bun, frumos, omenesc. Ele toate au fost născocite şi aplicate ca miiloace ale nimicirii, ca unelte ale morţii.

Fireşte, în lupta pentru supravieţuire au fost momente tnălţătoare, tulburătoare, exemple de solidaritate, de ajutor reciproc între deţinuţi, de demnitate şi curaj în faţa morţii, de rezistenţă tenace şi luptă dramatică

împotriva terorii, a dezumanizării. Au fost, extrem de puţine şi totdeauna izolate, dar au fost şi impresionante manifestări de înţelegere umană din partea unor paznici. Dar eu dragul meu tlnăr prieten, în cartea pe care al citit­o scriu doar despre limba ml folosit în lagărele de concentrare, iar acest limbat o fost, indiscutabil, un limbai al morţii. Toate denumirile, toate Inscripţiile, toate comenzile – de cele mal multe ori făţiş, uneori cinic camuflat – prefigurau însemnau chin, tortură, sânge, moarte.

Erau, fireşte, şi cuvinte tehnice.

— Beruf (profesie), Belohnung (recompensă). Experimente (experienţă), Injektion (injecţie), Präzision (precizie), Verbesserung (perfecţionare), dat ele se refereau tot la moarte: la profesia de ucigaş, la recompense pentru asasinate perfecte, ia experienţe pe oameni vii, la injecţii mortale, tăcute cu fenol în inimă, la precizia cu care se stabilea câţi, unde, când şi cum trebuie exterminaţi, la per” fecţionarea gazării, a funcţionării benzii rulante a morţii.

A existat până şi cuvântul Menschlichkeit, dar el se Urni­* ta la alegerea modalităţii de asasinare. SS­Standartenfuhrer­uiuj Anton Kaindl, comandantul lagărului Sachsenhausen de exemplu, exterminarea prin gazare 1 se părea humaner, mai umană decât împuşcarea în ceafă ori spânzurarea.

Ştiu, dragul meu Richard, că mulţi din generaţia părinţi' lor tăi, adică din generaţiile celui de­al doilea război mondial se întreabă şi întreabă: „Până când să ne tot gândim ia ce a fost, să ne facem imputări, să ne lăsăm răscoliţi de remuşcări. Au trecut de atunci peste patru decenii. Avem şi noi dreptul – spun ei – barem acum, la bătrâneţe, la un pic de linişte. Lăsaţi trecutul să se odihnească % lăsaţi­ne să uităm.”

Dar ce s­a petrecut în lagărele de concentrare nu se poate uita. Şl nici navem dreptul să uităm. Atunci, imediat după eliberare am sperat şi eu că o sd uit, că­mi voi redobândi liniştea. Rănile însă nu vor să se cicatrizeze. Ele nu ţin seama de anii care trec şi continuă să sângereze. De pe retina ochi„ lor mei şi ai celorlalţi supravieţuitori nu s­au şters încă si” nistrele chipuri ale Gestapoviştilor care năvăleau sălbatic fin căminele noastre, ne smulgeau din paturi –

soţi de linaă solii, părinţi de lingă copii, iamilii întregi – şi ne târau în buncăre, închisori şi lagăre. În ochii noştri mai stăruie cumplitele imagini ale schingiuirilor şi torturilor, ale rostogolirii miilor de camarazi seceraţi de focul mitralierelor în gropile pe care ei înşişi fuseseră siliţi să şi le sape, ale coloanelor de mame şi copii – marnele şi fraţii noştri – minare spre camerele de gazare, iar la Birkenau­Auschwitz, tumul cremato* r ii lor şi mirosul de carne arsă ne­au intrat atât de puternic în iiecare fibră a fiinţei noastre, încât nu mai pot fi eliminate.

Cum am putea să uităm Holocaustul, să­l împingem hi trecut, în adâncurile istoriei, când mai sunt oameni care n­au încetat să­şi caute – şi mai speră încă să­şi găsească – fraţii, surorile, părinţii deportaţi în lagărele de concentrare sau cel puţin să alle în care din ele, când şi cum au murit. În 1981

am participat la Ierusalim la întllnirea supravieţuitorilor Holocaustului. Ne­am adunat acolo, din întreaga lume, peste 7000 din cei peste şase milioane de deportaţi în lagărele <le concentrare, pentru unica vină de a ne ti născut evrei.

Mu III

IU dinfre participanţi – nepuiând să creadă nici după 36 de ani că toţi cei şase milioane au rămas pentru totdeauna acolo – purtau câte o placardă în mână. Unii şi­o fixaseră pe piept.

Alţii pe spate. Pe placarde erau scrise nume ale părinţilor, ale fraţilor, ale copiilor. După iiecare nume aceleaşi întrebări: „Cine 1­a cunoscut.?”, „Cine 1­a văzut în viaţă?”, „Cine a auzit de el?”

Unii din aceeaşi, generaţie spun: „Dacă nu puteţi uita, poate, după 45 de ani, ar ii cazul să iertaţi”. Dar cum, cine îmi dă mie dreptul să iert? Milioanele de victime ale lagărelor de concentrare nu mai există, iar în numele lor nimeni nu are dreptul să ierte. Cum aş putea, de exemplu, să iert, chiar fin numele propriei melc mame? Ştiu cu ce­a simţit, ce­a gândit ea în clipa în care a intrat cu trei fraţi mai mici de­a/mei într­una din camerele de gazare de la Birkenau?

Pot eu sau oricare alt supravieţuitor să trecem peste blestemele sutelor de mii de Häftling­i împuşcaţi în ceată, spânzuraţi, injectaţi cu fenol în inimă, asfixiaţi, arşi în crematorii ori pe uriaşe ruguri când, în vara lui 1944, capacitatea modernelor cuptoare de la Auschwitz s­a dovedit insuficientă?

Sunt, din păcate, şi voci care pur şi simpiu cer să nu se mai scrie, să nu se mai vorbească despre lagărele de concentrare, să se termine cu evocarea crimelor naziste. „Până când – se întreabă ei cu cinism – se va lua mereu şi mereu de la capăt povestea lagărelor de concentrare şi camerelor de gazare, despre existenta cărora nu există nici un fel de dovadă, totul nefiind altceva decât propagandă”. Da, aceste voci au aşteptai decenii la rând până când

rândurile dureros de puţinilor supravieţuitori s­au rărit de tot şi acum, cu aroganţă cinică, trec la oiensivă: neagă existenţa camerelor de gazare, pun la îndoială proporţiile Holocaustului, dintr­o trăsătură de condei transformă crima secolului, a mileniului II, cea mai mare crimă a civilizaţiei umane de până acum

– lagărele de concentrare cu milioanele lor de victime – într­un simplu „act de propagandă”.

Lată de ce, dragul meu tânăr prieten, noi, supravieţuitorii, n­avem dreptul să uităm, atâta timp cât mai sunt în viaţă şl trăiesc în linişte, fără să fi fost traşi la răspundere criminali care au sâvârşil monstruoase fărădelegi în lagărele de concentrare, atâta vreme cât există voci care neagă aceste crime, care vor să­i reabiliteze pe cei vinovaţi, care încearcă să reînvie, în veşminte noi, sinistrele idei naziste. Este incredibil şi totuşi acesta­i adevărul că există

oameni care s­au săturat de evocarea trecutului, pe care­i irită să tot audă, să

citească despre suferinţele Häftling­ilor, dar nu le displace să­i asculte pe neonazişti cum reiau, cum relansează teze ale rasismului, ale urii şi dispreţului iată de om.

Or, dacă şi în rândurile tinerelor generaţii s­ar găsi astiel de oameni, ar însemna că nici noi, ioştii deţinuţi ai lagărelor de concentrare, nu ne­am iâcut datoria, nu ne­am îndeplinit angajamentul luat faţă de camarazii noştri care prin. Ultimul lor strigăt înainte de a ti împuşcaţi, spânzuraţi ori împinşi în dubele care i­au dus spre camerele de gazare ne­au cerut: „Nu ne uitaţi 1”, iar noi am jurat că le vom păstra vie memoria strigând în gura mare, să audă

întreaga lume, fărădelegile naziste, că vom inocula noilor generalii, o dată cu dragostea de viaţă, ura faţă de fascism, că le vom învăţa să descopere pericolul reînvierii lui.

În ce mă priveşte, mă gândesc mereu la iaptul că pentru victimele Holocaustului nu s­a găsit de­a lungul şi de­a latul Europei pământ unde să fie îngropate. Arşi în crematorii, cenuşa celor şase milioane de evrei a fost dusă de Vistula spre mările şi oceanele lumii, spulberată de vâniuri spre câmpiile şi pădurile bătrânului nostru continent. Neavând parte de mormânt, ei nu se pot odihni decât în memoria omenirii.

De aceea, omenirea nu trebuie să­i uite, iar noi, supravieţuitorii, avem datoria sacră să nu lăsăm să li se piardă amintirea, lată de ce, aşa cum am arătat în încheierea unei alte cărţi: Atât timp cât voi putea ţine stiloul în mână

voi continua să scriu despre cei care au rămas pentru totdeauna acolo, ca să

nu fie uitaţi. Voi scrie cu sentimentul că îi ajut să iasă din gropile comune, din mlaştinile în care au fost înecaţi, de sub munţii de cenuşă, din râurile de sânge şi ti aşez să­şi doarmă – netulburaţi de nimeni şi de nimic – somnul de veci în memoria omenirii.

Iată de ce am scris până acum opt cărţi despre lagărele de concentrare, dintre care una despre limbajul folosit în aceste lagăre. Din păcate, într­o asemenea carte nu putea fî vorba – aşa cum pe bună dreptate ai remarcat dragul meu Richard – decât despre sânge şi moarte