📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Cărbunii pentru încălzire, alimentele pentru hrăniree lagărului, efectele –

totul se transporta cu căruţe. Animali; de tracţiune nu existau. Nici nu era nevoie. Erau destul Hăilling­i. La fiecare căruţă erau repartizaţi câte cinci daţi*

tll nuţi. Când drumurile erau qrele şi încărcătura mare, se repartizau câte zece, cinci trăgeau şi alţi cinci împingeau.

Häftling­ii au străbătut toată Europa. Din Polonia, de la Birkenau­

Auschwitz până în Bavaria. Şi numai pe mijlocul drumului şi numai în rânduri de câte cinci. Şi numai încadraţi de SS­işti cu o mână pe automat, iar cu cealaltă pe cravaşa.

În lagăre, SS­iştii au reuşit să omoare tot ce­i frumos în om şi în lume atât de temeinic, de radical şi exhaustiv încât nici în vis nu mai apărea nimic frumos. Şi totuşi, într­o noapte cumplită de iarnă, la Landsberg am avut un vis superb. Când fluierele stridente şi ţipetele autstehen. Aulstehecen., deşteptarea. Deşteptareeea., m­au făcut să sar în picioare, nu mi l­am putut reaminti. Dar ştiam, simţeam, eram convins că în noaptea aceea s­a întâmplat o minune, că pentru prima oară am visat ceva foarte frumos. G_' ţi afară în ger, ne­am înghesuit unul în altul ca să ne apărăm de vântul năprasnic ce prindea din zbor şi ne smulgea zdrenţele pe care nu reuşeam să le înfăşurăm suficient de strâns pe corpul nostru. Deţinuţii erau încruntaţi, negri la faţă de frig, de nesomn, de foame, de spaima unei noi zile groaznice care, pentru mulţi, se arăta a fi ultima zi din viaţă.

Deodată, eu m­am înseninat. Am zâmbit chiar. Cei de lângă mine s­au retras instinctiv. „A înnebunit, săracul.” Dar eu nu înnebunisem, ci îmi amintisem visul, superbul vis.

Se făcea că mă aflam într­o splendidă zi de vară pe una din străzile Clujului. Pe trotuare – o mare de oameni. Iar eu înaintam printre ei, pe trotuar, la întâmplare, fără să fiu într­un rând de cinci, fără să fiu aliniat cu cineva. Mă

opream şi nu mă izbea nimeni cu cravaşa, cu patul puştii. Apoi, o luam brusc la fugă şi nu auzeam nici un glonţ care să se îr epte spre mine. Mă uitam în stânga şi în dreapta, şi nu md urmărea nimeni. Eram nesupravegheat. Eram liber. Păşeam pe trotuar la fel ca toţi oamenii.

Nu, nu înnebunisem. Zâmbeam de­adevăratelea. In clipa aceea, lagărul sa cutremurat de un răcnet izbucnit din gâtlejul a zeci de Kapo: antreten zu funf zum Appell. Încolonarea câte cinci pentru apel.

În clipa aceea, faţa mi s­a încruntat, s­a înnegrit, ca a celorlalţi de frig, de nesomn, de foame, de spaima zilei groaznice care începea şi despre care nu puteam şti dacă nu va fi ultima zi din viaţa mea.

ZW1LLINGE

Mult timp după eliberare, urechile mele au continuat să vuiască de ţipetele şi urletele SS­iştilor.

Când mă trezeam dimineţile auzeam atât de clar comanda autsteheeen I.

deşteptarea! Încât săream din pat repetând­o cu glas tare, aşa cum era obiceiul în lagăr.

După ani şi ani, plimbându­mă de unul singur pe o stradă liniştită sau într­un parc pustiu, continuam să tresar brusc şi să constat că sunt lac de sudoare, atât de real îi auzeam înjurând pe toţi foştii mei Kapo şi Blockălteste.

Când anii s­au transformat în decenii, scurgerea lor m­a ajutat să scap de aceste halucinaţii în timpul zilei, m­a ajutat să nu mai aud şi să nu mă mai sperii de ecoul întârziat al comenzilor pentru apel. Pentru controlul păduchilor.

Pentru selecţionare, decât rareori, noaptea, în vis.

Din acel teribil limbaj al morţii, devenit obsesie, o singură comandă, un singur strigăt continuă să­mi stăruie şi azi în urechi s

— Zwillinge! Zwillinge 1. Die Zwillinge vorwărts!

— Gemeni! Gemeni! Gemenii să iasă în faţă! Eram pe peronul gării Birkenau­Auschwitz. Coloana din stânga, formată din mame şi copii, bătrâni şi bolnavi, printre ca>; mama şi trei fraţi de ai mei, încă nu se urnise. Nici ei, nici noi, cei din dreapta, selecţionaţi pentru muncă, nu bănuiam că drumul pe marginea căruia coloana din stânga e gata de plecare duce direct în camerele de gazare.

Distanţa intre cele două coloane nu era mare. Cu toate acestea, din pricina vacarmului – plânsete amestecate cu cuvinte de rămas bun, rugăciuni disperate cu blesteme înverşunate, îndemnuri la calm cu ţipete isterice – nu se putea comunica decât foarte greu.

Peste întreg acel vacarm se auzeau însă, cu claritate, cuvintele căpitanului SS dr. Josef Mengele, repetate întruna de zeci de deţinuţi care alergau de­a lungul coloanelor i

— Zwillinge/. Zwillinge/. Keine Zwillinge mehr? I

— Gemeni! Gemeni! Nu mai sunt gemeni?

Eu am auzit distinct aceste strigăte. M­am uitat în cealaltă parte a peronului şi am văzut că fraţii mei gemeni Cornel şi Cornelia, care nu împliniseră 14 ani, nu ies chr. coloană i stau mai deprte lângă mama, ţinându­l de mână pe frăţiorul mai mic, pe Valentin. Ei nu ştiau nici un CUVlnl nemţeşte.

Eu cunoşteam puţin limba germană şi am înţolea iu cuvintele lui Mengele. Prin minte mi­a străfulgerat că pe gemeni vor să­i ducă în altă parte şi­i mai bine,

mi­am zis, că nu s­au prezentat şi au rămas împreună cu mama şi fratele mai mic.

Toate acestea s­au petrecut în ziua de 9 iunie 1944, în jurul orei 11.

Peste o oră sau două, toţi patru mureau asfixiaţi, împreună cu întreaga coloană, într­una din camerele de gazare.

Gemenii care au ieşit din coloană şi au trecut în fată n­au fost gazaţi. Au fost duşi în lagărul F. Eu am ajuns în lagărul E. Ne despărţea un singur gard de sârmă ghimpată prin firele căruia trecea curent de înaltă tensiune.

În lagărul F, în baraca numărul 14 erau peste o sută de perechi de gemeni. Baraca aceea constituia principalul laborator pentru experienţele doctorului­criminal Mengele. Scopul declarat al cercetărilor era stimularea proliferării, ne cât posibil, în progresie geometrică a „rasei superioare ariene”.

Mai simplu spus, găsirea unei metode care să ajute ca fiecare mamă germană

cu sânge nordic pur să nască gemeni.

Pentru a afla „secretul”, perechile erau supuse unor experienţe incredibile. Erau măsurate şi cântărite, fotografiate în pielea goală din toate părţile şi din toate unghiurile, li se făceau transfuzii de sânge reciproc, puncţii lombare, se efectuau controale şi studii ginecologice, erau împreunate forţat perechi de surori gemene cu perechi de fraţi gemeni pentru a afla dacă copiii rezultaţi din această împerechere sunt tot gemeni. În scopul studierii efectelor, perechile erau exterminate prin injecţii cu fenol direct în inimă. Urma disecţia cadavrelor; organele utile descoperirii secretului erau conservate, ambalate şi trimise la Institutul Antropologic la Berlin­Dahlem.

Citez din memoriile doctorului Nyiszli Miklos, fost medic legist al lui Mengele, la crematoriile din BirkenauAuschwitz: „Aici se petrece un caz unic în istoria mondială a medicinii: doi fraţi gemeni mor în aceeaşi clipă şi cadavrele lor pot fi autopsiate fără întârziere. In cursul dupăamiezii mă vizitează doctorul Mengele. Îi raportez lucrările executate şi îi înmânez procesele­verbale de autopsie a zece gemeni. Fac disecţia celor doi gemeni şi întocmesc un procesverbal de autopsie regulamentar. Douăsprezece perechi de gemeni n­au fost introduse în cuptoare. Autopsiez cu cea mai mare atenţie cadavrele celor douăsprezece perechi de gemeni.”

Cât timp am stat în umbra crematoriilor de la Birkenau, apoi în lagărele Kaufering şi Landsberg, m­am gândit mereu la soarta fraţilor mei gemeni. Şi mereu mi­am zis că dacă tot le­a fost dat să nu supravieţuiască, e mai bine că

n­au ieşit din coloană şi au scăpat cel puţin de degradantele şi criminalele experienţe ale lui Mengele. După eliberare însă am început să am îndoieli. Am aflat că la 27 ianuarie 1945, când unităţi ale armatei sovietice au pătruns în BirkenauAuschwitz, din milioanele care intraseră pe poarta lagărului mai erau acolo, în viaţă, 2819 Häftling­i. Printre ei, câteva perechi de gemeni.

De atunci continuu să mă întreb: nu trebuia oare, totuşi, să le strig fraţilor mei să iasă în faţă, împreună cu ceilalţi gemeni? Poate ar fi rămas în viaţă. Şi nu­mi pot aminti dacă hotărârea de a nu le spune nimic am luat­o de unul singur ori m­am sfătuit cu tata care era lângă mine în coloana din

dreapta. Şi pe tata nu­1 pot întreba ca să­mi liniştesc conştiinţa că am decis împreună, şi nu l­am putut întreba nici atunci, imediat după eliberare, deoarece el a fost asasinat la Mauthausen. Iar eu nu­mi dau seama nici acum dacă fraţilor mei gemeni le­a fost mai uşor să moară împreună cu mama şi frăţiorul nostru mai mic, imediat după sosire, sau ar fi trebuit, totuşi, să le spun să iasă în faţă atunci şi. Poate, ar fi supravieţuit.