📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Standortartz *­ul SS Sturmbanniühier dr. Wirtz, renumitul ginecolog care alegea femei pentru a le folosi drept cobai, ne­a trimis la laborator în iulie 1944, în aceeaşi perioadă în care barbarii nazişti omorau prin gazare în fiecare zi 6000 de bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi, ne­a trimis, spuneam, într­o pungă, un iepuraş de casă mic de tot, mort de aproximativ 5 zile, însoţit de o scrisoare prin care ne cerea să determinăm cauzele morţii sărmanului animal”.

Zynismus, cinism.

Maiorul Rössler de la Regimentul 528 infanterie a trimis, la 3 ianuarie 1942, comandantului Armatei 9, generalul Schierwmd, un raport care a fost găsit după sfârşitul războiului şi căruia i s­a dat citire în sala Tribunalului de la Nürnberg i „. Un şanţ de circa 7­8 metri lungime, de – poate – 4 metri lăţime, pământul ridicat din el formând un val pe una din laMedic de garnizoană.

Turi. Atât pe valul de pământ, cât şi pe peretele gropii se revărsau şiroaie de sânge. Groapa era plină ochi cu cadavre omeneşti – imposibil de apreciat numărul lor – de ambele sexe, încât nici nu mi­am putut da seama de adâncimea ei.

În spatele valului de pământ se afla un comando de poliţie, comandat de un ofiţer de poliţie. Uniformele soldaţilor erau înroşite toate de sânge. De jur­

împrejur – nenumăraţi soldaţi din subunităţile care se aflau pe acolo, unii în costum de baie, ca spectatori, şi mulţi civili, cu neveste şi copii.

M­am apropiat cât am putut de groapă şi nici până azi nu pot uita priveliştea care mi s­a oferit. Printre alte cadavre zăcea acolo şi un moşneag, cu barbă albă, de a cărui mână stânga mai atârna încă bastonul. Omul mai dădea semne ­de viaţă, respira încă sacadat; i l­am arătat unui poliţist, îndemnându1 să­1 omoare definitiv. Mi­a răspuns rânjind: „Ala? Şapte gloanţe i­am tras în burtă, crapă el singur acum!” Zynismus, cinism.”

Da, este inimaginabilă neruşinarea cu care SS­iştii îşi etalau acţiunile şi intenţiile lor criminale. Cred, totuşi, că SS­iştii au atins culmea des Zynismus, cinismului, nu când şi­au mărturisit gândurile asasine, ci când au intenţionat să le camufleze şi au scris pe poarta lagărului Buchenwald, lagăr în care au ucis zeci de mii de oameni nevinovaţi, antifascişti şi militanţi comunişti dp talie europeană: Jedem das seine.

Fiecăruia ce 1 se cuvine.

HI

POSTFAŢA (1)

Mulţi dintre cititorii cărţilor mele despre lagărele de concentrare nazistă

m­au întrebat cu sinceră mirare: cum se explică, cum se poate că la 18 ani, câţi aveam atunci, adică exact la vârstă tinereţii, n­am încercat să evadez? Cum se explică, cum se poate că la 18 ani m­am resemnat să tiu bătut, schingiuit, călcat In picioare, aşteptând clipa în care voi ti selecţionat pentru camerele de gazare? Cum se explică, cum se poate că la 18 ani, câţi aveam atunci, timd convins că n­am nici o şansă să supravieţuiesc, n­am încercat să evadez?

Dacă. Dacă în apropierea lagărului E – Birkenau II, în care mă aâlam, ar ii (ost o pădure, eu sau altul ca mine am ii iorţat imposibilul şi am fi încercat, poate, să trecem prin gardul de sârmă ghimpată, încărcată cu curent de înaltă

tensiune, ce înconjura cele 32 de barăci care alcătuiau lagărul E, deşi atingerea sârmei te carboniza instantaneu. Totuşi, speranţa că am fi putut să ne ascundem în pădure ne­ar fi dat curajul să încercăm.

Dacă. Dacă în vecinătatea lagărului E – Birkenau II ar fi fost un râu, eu sau altul ca mine am fi forţat imposibilul şi am ti încercat, poate, să ajungem până la el, deşi SS­iştii din turnurile dc pază ale lagărului ar fi apăsat pe trăgaci şi ne­ar ti curmat viaţa înainte de a apuca să atingem sărina ghimpată.

Totuşi, speranţa că, înotând sub apă, ne­am putea îndepărta de lagăr near fi dat putere să îndrăznim.

Dacă. Dacă în apropierea lagărului E – Birkenau II ar ti fost o aşezare omenească, eu sau altul ca mine am ti iorţat imposibilul şi am fi încercat să ne croim drum până acolo, deşi câinii­lupi ne­ar fi înşfăcat şi stâşiat înainte de a face măcar un singur pas spre libertate. Totuşi, speranţa că în acea aşezare vom găsi un om care să ne adăpostească ne­ar ti dat tărie să ne încumetăm.

Dar în jurul lagărului E – Birkenau II nu erau nici păduri, nici ape, nici aşezări, ci numai lagăre, numai gardu;< de sârmă ghimpată încărcată cu curent de înaltă tensiune, numai gherete cu SS­işti ce ţineau mâna pe trăgaci, numai câinilupi gata să te stâşie., Dacă eu sau altul ca mine am ii forţat imposibilul şi am fi evadat prin una din laturile lagărului E – Birkenau II, am fi nimerit în lagărul F. Dacă am fi răzbit prin latura opusă, atunci am fi nimerit în lagărul D şi din el în lagărul C, apoi în A. Dacă ne­am fi strecurat pe poarta principală, am fi ajuns în lagărele sectorului Birkenau III, iar prin gardul din spate – în cele ale sectorului Birkenau I.

Nu frica de fulgerul electric, nu teama de arsura gionteiui, nu groaza de câinii­lupi ne paralizau. Depăşisem de mult frica de moarte. Ne paraliza lipsa oricărei şanse de reuşită.

Gardul de sârmă ghimpată încărcată cu curent de înal'ă tensiune, pe care­1 priveam zi şi noapte prin aerul înnegrit de fumul crematoriilor, nu despărţea lagărul E de viaţa spre care ar fi trebuit să evadăm, ci îl lega de celelalte lagăre. A, B, C, D, F.

Or, dacă singura perspectivă a evadării dintr­un lagăr este aceea că

nimereşti într­un alt lagăr, de unde să iei putere să forţezi imposibilul?

Aceiaşi cititori m­au mai întrebat: cum se explică, cum se poate că la 18

ani, câţi aveam atunci, la vârsta temerităţii, eu şi alţii ca mine am răbdat pasivi toate chinurile la care am fost supuşi, fără ntcf o înfruntare? Ştiam că ne aşteaptă moartea şi totuşi nu ne­am revoltat. Asistam, mii de oameni, la asasinarea în faţa noastră a altor mii şi nimeni dintre noi n­a sărit să ia de piept un SS­ist, să­1 doboare, să­1 sugrume. De ce?

Dacă. Dacă ar ti existat o şansă cât de mică şi aricit de Îndepărtată că un gest de protest, o înfruntare din partea unuia dintre noi, ori o nesupunere în grup ai provoca o judecată, un proces oricât de sumar, dar totuşi prilej de înfruntare a zbirilor, de demascare a fărădelegilor, atunci cu siguranţă s­ar ft găsit nu unul, ci zeci, sute, mii care să­şi rişte viaţa pentru a uşura cât de cât suferinţele celorlalţi.

Dacă. Dacă ar fi existat o şansă cât de mică şi oricât de îndepărtată că

prin insubordonare în masă, printr­o grevă a foamei sau printr­o revoltă am putea atrage atenţia opiniei publice, i­am putea aduce la cunoştinţă măcar ştirea despre e­

: if, l xistenţa fabricii morţii de la Birkenau, atunci, cu siguranţă, zeci, sute, mii de Häftling­i ar fi tost gata, în fiecare moment, de orice risc, de orice sacrificiu, pentru ca vestea oribilelor crime din lumea lagărelor de concentrare, acoperite de fumul crematoriilor, să răzbată dincolo, în cealaltă lume din care noi fusesem smulşi definitiv.

Dar lagărele de concentrare naziste n­aveau nimic comun cu închisorile, temniţele şi lagărele cunoscute de­a lungul istoriei, nimic comun cu regimul acestora. La Birkenau­Auschwitz, asasinatul, exterminarea în masă constituiau însăşi raţiunea de a exista a lagărului, acolo nimeni dintre zbiri nu trebuia să

dea socoteală nimănui câţi Häftling­i ucide într­o zi şi de ce. Nu se ţinea, nici măcar cantitativ, o evidenţă exactă a celor lichidaţi.

Dacă în timpul apelului, al selecţionării sau în oricare alt moment în care în faţa frontului se aflau SS­işti, un Häftling s­ar fi năspustit asupra unuia dintre ei, nu numai acel Häftling, ci toţi din rândul său şi din cele învecinate ar ti tost împuşcaţi pe loc. După cum se putea ca întreg frontul să fie lichidat.

Fără nici o discuţie, fără nici o judecată. Şi nici măcar cei din lagărul alăturat, de care nu ne despărţea decât gardul de sârmă ghimpată, n­ar fi aflat câţi din baraca noastră şi de ce au tost exterminaţi în acea zi.

Singurul eroism, singurul act de curaj atunci, acolo, la Birkenau­

Auschwitz, era supravieţuirea.

Era mult mai greu, omeneşte aproape insuportabil, să stai în poziţie de drepţi şi să priveşti nemişcat cum SS­iştii iţi calcă în picioare fratele sau îţi schingiuiesc tatăl. Ori îţi spânzură pe cel mai bun prieten decât să te repezi asupra unuia din zbiri, să­1 dobori, să­1 sugrumi. Dar cum puteai să te hotărăşti la acest act disperat, când ştiai că el va atrage după sine nu numai moartea ta, ci şi a celor de lângă tine, poate a üntregii barăci.

Şi totuşi, dovedind că nu frica de moarte, nu laşitatea i­au reţinut pe Häftling­i de la înfruntarea cu SS­iştii, o dată, o singură dată a avut loc, la Birkenau­Auschwitz, o răscoala, o tragică şi disperată răscoală. Ea este descrisă în tableta: Aufstand, răscoala.

POSTFAŢA (2)

Prima variantă a acestei cărţi, intitulată Dicţionar de lagăr, a apărut şi In limba germană. După ce a citit­o într­o noapte, a doua zi, tânărul Bichlcr Richard i, pe care­î cunoscusem şi cu care mă împrietenisem cu o zi înainte în timp ce mă documen~ tam în arhivele Muzeului Dachau, m­a întrebat, evident tulburat, dar cu sinceritate şi prietenie: „De ce atâta moarte şi sânge în această

carte?” Sau mai exact: „De ce numai moarte şi sânge de­a lungul a peste 250