📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

mai sus, îi înveseleau de minune pe SS­işti. Ystreuungen, distracţii.

Felunte Zers/reuungen, felurite distracţii.

ZIGEUNERLAGER

Dintre toate lagărele de concentrare naziste, cel mai cumplit a fost KZ­

Birkenau. Din zecile de lagăre aparţinând de Birkenau, în 1944, iadul 1­a reprezentat lagărul E supranumit Zigeunerlager, lagărul pentru ţigani.

Din cei peste 200000 de ţigani care au căzut victimă nazismului, 22696

au fost duşi la Birkenau­Auschwitz, în lagărul E, de unde şi denumirea: Zigeunerlager. În 1944, când i 1 SS Untersturmführer Karl Schulz a fost şeful Serviciului politic la Mautltausen.

Evreii deportaţi din Ungaria au ajuns în lagărul E, supranumit Zigeunerlager, mai erau în viaţă doar câteva mii de ţigani. Noi, cei deportaţi din nordul Transilvaniei cotropite de horthyşti, am fost înghesuiţi în barăcile din stânga aleii care despărţea lagărul în două şi de­a lungul căreia se înşiruiau barăcile. Ţiganii – în cele aflate de partea cealaltă.

Ei locuiau împreună cu familiile şi stăpâneau şi aleea.

Nouă ne era teamă să ieşim de pe platourile dintre barăci.

Abia sosiţi, încă nu ne dezmeticisem în ce lume am fost aruncaţi. Iar pe atunci, la începutul acelei veri, toţi Blockăl* teste şi Vertreter­ii, şefi şi dumnezei atotputernici peste barăcile noastre, erau ţigani. Nu ţigani oarecare, ci selecţionaţi dintre cei mai sadici, criminali cu zeci de jafuri, tâlhării şi omoruri la activ.

Într­o noapte cu cer înstelai din mijlocul acelei veri fierbinţi a lui 1944 s­a ordonat Biocksperie, închiderea barăcilor. Era la ora 22. Apoi, până în zori, lagărul a fost zguduit de uruitul dubelor şi lătratul câinilor­lup, de ţipetele SSiştilor şi urletele ţiganilor, de răcnetele şi blestemele lor.

În noaptea aceea interminabilă, cu cerul înstelat, au fost gazaţi şi arşi, până la unul, toţi ţiganii care mai erau în viaţă în lagărul E din Birkenau­

Auschwitz. Au fost arşi de­a valma copii născuţi în lagăr şi tinere ţigănci care mai visau să fie furate de flăcăi şi purtate pe armăsari iuţi ca fulgerul prin pădurile Bavariei, pe cărări ascunse, numai de ei ştiute; au fost arşi toţi Blockăltestc­rii şi Verfrefer­ii, şefii şi dumnezeii atotputernici ai barăcilor noastre, împreună cu ţigănci care ghiceau în ghioc, ori în bobi şi cărţi, prezicând până în ultima clipă că vor mai apuca să­şi refacă şatra, ori caravana, că vor mai sălta salbele pe sânii fetelor lor dezlănţuite în dansuri îndrăcite pentru toate nunţile nenuntite şi pentru ton copiii nebotezaţi din clipa în care în dropiile Saxontei, în satele Turingiei, la marginea oraşelor Belgiei său pe drumurile asfaltate ale Olandei, căruţele, caravanele şi casele loi au fost înconjurate de maşini şi SS­işti cu automatele gata să tragă, iar ei au fost aruncaţi în camioane şi deportaţi.

Da, în noaptea aceea, urmaşii faimoşilor ţigani care au făcut contrabandă

cu mătăsuri din I yon, ai celor care secole de­a rândul au desfătat cu cântecele şi jocurile lor castelanii din Valea Rinului, oameni ce nu puteau trăi fără să se ştie liberi, să străbată satele şi oraşele drumurile, munţii şi < impiile când şi cum vor, să iubească şi să­şi facă dreptate după a. l'l legile şi datinile lor, având martori doar luna şi stelele, înghesuiţi în nişte dube negre ca smoala, fără

putinţa de a mai privi o dată cerul scânteind de stele, au fost duşi toţi, până la unul, direct în camerele de gazare.

În zori ne­am îmbulzit la marginea platourilor dintre barăci – pe aleea din mijlocul lagărului încă tot nu îndrăzneam să păşim – şi am privit spre barăcile înşiruite de­a lungul celeilalte laturi a aleii. Acolo, nici o mişcare, fin pustiu înspăimântător. Barăcile, cu uşile lor mari date în lături, păreau uriaşe morminte goale, profanate. Sus, cerul nu se vedea din cauza unui strat dens de fum negru­vânăt, înecăcios. Din când în când, stratul acela gros de fum era

săgetat de uriaşe limbi de foc şi de scântei ce izbucneau pe coşul crema loriului şi care se ciocneau şi dispăreau ca stelele căzătoare.

În noaptea aceea 1 nimeni nu auzise nici un şuierat de locomotivă, nici uruit de. Roţi. Dar ţiganii nu mai erau. În partea de lagăr locuită până atunci de ei nu mai exista nici o mişcare. Doar stratul dens de fum negru­vânăt, înecări os se lăsa tot mai jos peste barăcile pustii, cu uşile larg deschise, ca nişte uriaşe morminte golite, profanate.

În lagărul E nu mai existau ţigani. Nu a mai rămas în viaţă nici măcar unul singur. Dar lagărului E i s­a zis în continuare Zigciineriager, lagăr pentru ţigani.

ZU FUNF

Din clipa în care deportaţii coborau din vagoane pe peronul de la Birkenau­Auschwitz, nu mai făceau nici un pas decât în rânduri de câle cinci.

Pentru a putea fi număraţi şi supravegheaţi mai uşor.

1 In faimoasa lui confesiune, Rudolf Hoss, comandantul lagărului Auschwitz. Arată: „In august 1944 mai rămăseseră 4000 de ţigani, destinaţi camerei de gazare. Pină atunci, ei ignoraseră întru totul soarta care­i aştepta.

Şi­au dat seama abia când au fost îndrumaţi, barăci întregi spre crematoriul 1.

(In noaptea de 31 iulie spre 1 august 1944).

Nu era uşor să­i faci să intre în camerele de gazare. N­am asistat personal la exterminare, dar Schwartzhuber, colaboratorul meu, mi­a afirmat că niciuna din execuţiile de evrei nu­i fusese atât de penibilă; el cunoştea bine toate victimele şi întreţinuse cu ele relaţii amicale.

Aceşti ţigani erau încrezători ca nişte copii”.

O singură excepţie. Mamele şi copiii până la 14 ani, bătrânii şi bolnavii, toţi cei încolonaţi în stânga peronului nu erau obligaţi să se alinieze în rânduri de câte cinci. Coloana aceea înainta direct spre camerele de gazare şi, în moarte, oamenilor li se permitea să meargă în pas de voie, fără restricţii, ca o turmă. Înghesuiala şi învălmăşeala din camerele de gazare erau compensate de ordinea desăvârşită care domnea la arderea în crematorii. Cadavrele nu se împotriveau. Acum se putea face şi o numărătoare exactă. Pe fiecare grătar al fiecărui conteiner introdus în cuptoarele crematoriilor se aşezau câte cinci cadavre.

Cei apţi de muncă ne­am încolonat în rânduri de câte cinci în dreapta peronului şi aşa, aliniaţi zu fiinf, câte cinci, am intrat în lagărul E.

Apoi, tot timpul cât am stat la Birkenau ne­am încolonat mereu zu tuni, în rânduri de câte cinci pentru apel. Pentru primirea mâncării. Pentru Lăusekontroile, pentru controlul păduchilor.

În rânduri de câte cinci ne încolonam şi pentru selecţionare. Numai că, de data aceasta, ne aliniam în pielea goală.

Căpitanul doctor SS Mengele hotăra pentru un rând întreg.

Sau toţi cinci la crematoriu, sau toţi cinci într­un lagăr de muncă.

La Kauiering, la Landsberg, în toate lagărele prin care am trecut, la fel ca la Birkenau, n­am făcut nici un pas decât în rânduri de câte cinci, pentru ca

fiecare SS­ist, indiferent de gradul s. j de cultură, să ne poată supraveghea şi număra mai uşor.

Din lagăr până în pădurea Mohl, unde lucram, mergeam încolonaţi tot în rânduri de câte cinci. La fel la înapoiere.

Cei care mureau în timpul zilei erau duşi în lagăr de camarazii lor.

Fiecare cadaAmi era purtat de patru deţinuţi, forraând împreună un grup de cinci. Oricât de greu era drumul, mai ales iarna, când zăpada se lipea de saboţi şi oamenii cădeau mereu, niciodată nu s­a admis ca şase sau opt să purtăm un cadavru ca să nu­1 scăpăm mereu de pe umeri. Coloana ce înota prin nămeţi, păstrându­şi rândurile de câte cinci, se încheia cu trei­patru grupe de câte cinci: patru vii plus un mort.