📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Wieslav Kieâar descrie executarea unei astfel de pedepse apelând ta propriile amintiri: „M­am aplecat supus peste Bock, peste „capră”. Mi­aro încordat fundul în timp ce Bruno, ţinându­mi capul între genunchi, a tras tare de pantaloni ca să se desfacă bine. Palitzsch se pregătea să mă lovească.

— Numără, mârâi Bruno.

— Lins/2 – O lovitură puternică şi scurtă. O durere surdă de­a lungul dungii pe care o lăsase ciomagul zbirului.

— Zwe/­i­i­i 3. /O durere îngrozitoare. Am încercat să mă smulg, dar Bruno, vechi practician, mă ţinea bine.

' Domnule comandant de lagăr, sunt Hăitilng­ul 73043; am primit douăzeci­şi­cinci de lovituri, pentru care mulţumesc 13 Unu„! Doiii!”

— Drrrceel/Doamne! Nu mai rezist. Se rupe, arde, se desface, simt cum se umfă. Încă o dată: Viiii­er2.! Şi încă o dată: Funi II 3”

Şi încă o dată. Şi încă o dată. Până la zece. Până la douăzeci şi cinci.

Până la leşin. Şi mai departe. Până la cincizeci. Şi, nu o dată, până la moarte.

BROT

În lagărele de concentrare, totul se devalorizase. Nimic nu se mai respecta. O singură excepţie: das Brot, pâinea.

Das Brot, pâinea, a rămas ceva sfânt.

În primele săptămâni şi luni, la Birkenau­Auschwitz, când ni se ordona antreten zum Appell, încolonarea pentru apel, încremeneam de spaimă. Începea un calvar de patru­cinci ore care, în fiecare zi, îşi cerea victimele. Apoi ne­am obişnuit şi cu înjurăturile, şi cu bătăile, şi cu victimele zilnice.

La început, comanda „dezbrăcarea pentru selecţionare” ne paraliza. După

fiecare selecţionare, o treime din noi nu mai reintra în baracă. Lua drumul

crematoriului. Spre sfârşitul verii lui '44, selecţionările erau atât de frecvente încât am început să nu ne mai cutremurăm nici în faţa morţii.

Şi­au păstrat intensitatea, până la sfârşit, doar fiorul oăgân şi nerăbdarea sălbatică ce ne copleşeau în momentul în care, seara, după apel, se ordona încolonarea pentru distribuirea pâinii. Întâi ne palpitau doar buzele, apoi, treptat un tremur nervos ne cuprindea trupurile.

Eiri Brot, o pâine, s­a dat iniţial la patru, apoi la cinci, la şase. În primăvaralui '45 – la şaisprezece Hdltlâng­i.

Briceag nu avea nimeni. Cei patru, cinci, şase sau şaisprezece Flăttling­i, care primeau ein Brot, o pâine, formau un grup. Cel mai cumpănit din grup se apuca – sub privii rile lacome, iscoditoare, bănuitoare ale celorlalţi – să împartă

das Brot, pâinea, în patru, în cinci, în şase sau în şaisprezece porţii.

Nimeni nu scotea un cuvânt, nimeni n­avea voie să­1 grăbească pe cel ce împărţea. Aici nu se admitea să se greşească nici măcar cu o firimitură. Când porţiile erau gata, unul era legat la ochi. Se ridica pe rând câte o porţie şi se întreba:

1 * 3 Treeiii. I Patruuu. I Cinci I

— A cui să fie?

— Cel cu ochii legaţi răspundea ­t

— A lui Avram. A lui Walter. A lui Jean.

Unii îşi înfundau porţia în gură cu amândouă mâinile şi din câteva înghiţituri o terminau. Alţii rupeau bucăţele mici, le duceau cu grijă la gură, ca nu cumva vreo firimitură să le scape printre degete. Prelungeau la maximum consumarea porţiei, încercând să­şi amăgească foamea. Cei mai mulţi însă

începeau să se târguiască. Se oferea o jumătate de porţie de pâine pentru una întreagă de Dörrgemüse 1 de a doua ii.

Sau un sfert de porţie de pâine pentru o jumătate de Dörrgemüse, ori pentru o cârpă ruptă din cămaşă cu care să­ţi legi o rană sângerândă.

Das. ßrof, pâinea, era singura valoare în lagăr. Cu pâine puteai obţine orice. Pentru pâine se ucidea. Cu ein Brot, cu o pâine, îţi puteai salva viaţa.

Eu şi cu fratele meu Emilian nu ne mâncam niciodată ambele porţii deodată. În fiecare seară păstram o porţie pentru a doua zi dimineaţa. Noaptea o ţineam la piept, sub cămaşă, să nu ne­o fure.

Într­o seară, la o oră după distribuirea pâinii, ne­am pomenit pe platou cu verişorul nostru Edmund Biener. El era repartizat în baraca nr. 20. Fiind cel mai mic de statură din baracă, ştia că nu putea fi selecţionat decât pentru camerele de gazare. Din Birkenau n­avea cum scăpa. In seara aceea i s­a ivit însă o şansă unică. In baraca vecină, un detaşament de 300 de Hăitling­i, echipaţi cu haine vărgate noi, aştepta să plece într­un lagăr de muncă în Germania. Un tânăr din detaşament, nu prea înalt, dar bine legat, robust, se apropie de Edmund şi­i spuse:

— Dacă­mi dai o porţie de pâine sunt de acord să ne schimbăm hainele şi să pleci tu în locul meu. Eu sunt voinic şi oricând pot fi selecţionat pentru un transport în Germania.

Verişorul nostru, înnebunit de emoţie, îl rugă pe Häftling să­1 aştepte 10

minute şi alergă spre baraca noastră Ne repetă dintr­o răsuflare oferta care i se făcuse şi începu să plângă în hohote. N­a avut curajul să ne ceară porţia de pâine pe care el ştia că o păstrăm totdeauna pentru a doua zi. Emilian a scos pâinea de sub cămaşă şi a. m alema* toţi trpi spre baraca nr. 2'1

1 Un lei de ghiveci ani p. aiue cleshidiaitiie; urnea mimare ce *e servea invariabil, în fiecare zi, la Birkenau.

5b încă în noaptea aceea, Edmund Bâener a părăsit crematoriile Birlcenau­lui.

Nu mult după aceea, Mengele a hotărât să spargă monotonia selecţionărilor. In loc să­i oblige pe Hăttling­i să treacă în pielea goală prin faţa lui, cum făcuse de fiecare dată până atunci, ordonă ca pe platoul din fundul lagărului să se ridicef; două prăjini la câţiva metri distanţă una de alta. Apoi, cele două prăjini au fost legate între ele cu o scândură bătută în cuie, cam la o statură de om de la pământ.

În prezenţa lui, a căpitanului dr. SS Mengele, şi a suitei sale de SS­işti, toţi Hăitling­ii din lagăr, dezbrăcaţi în pielea goală, au trebuit să treacă pe sub scândură. Cei care n­au atins­o cu capul au fost duşi direct în camerele de gazare.

Hâttling­ul acela bine legat şi robust, dar nu prea înalt, oricât s­a ridicat în vârful picioarelor n­a atins scândură., a plătit cu viaţa porţia de Bror, de pâine. Cu o porţie de Bror, de pâine, verişorul meu Edmund Biener şi­a salvat viaţa. Trăieşte şi azi în Petah­Tigva – Israel.

BUNKER

Cea mai fioroasă clădire a oricărui lagăr de concentrare a fost Bunlcer­ul.