📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Cui tei

— Blocksperre! Blocksperreeee! Închideţi barăcile închideţi barăcileeee!

Häftling­ii de pe toate platourile, cu ochii ieşiţi din orbite de groaza morţii, împingându­ne şi călcându­ne unii pe alţii, intram în barăci. Uşile se închideau.

După intrarea mea în lagărul E, prima dată s­a ordonat Blocksperre!

Închideţi barăcile! La sfârşitul lui iulie 1944.

În noaptea aceea au fost arşi toţi ţiganii din lagăr.

A doua zi dimineaţa, barăcile cu soţ de pe partea dreaptă a aleii, până

atunci pline cu ţigani, arătau – cu uşile lor mari date în lături – ca nişte morminte goale, profanate.

De atunci, am auzit tot mai des strigându­se de către cei doi Laufer­i ce alergau de­a lungul aleii: Blocksperre I, încnideţi barăcile! Şi după fiecare noapte în care se ordona Blocksperre l, închideţi barăcile! Zorii zilei găseau câte o baracă, două pustii. Din cele sortite lichidării, nu rămânea niciodată nimeni în viaţă. Ele erau umplute, în zilele următoare, cu ultimii supravieţuitori ai ghetourilor din Polonia.

Intraţi în baracă, cuprinşi total şi definitiv de groaza morţii, în clipa în care se închid uşile, Häftling­ii izbucnesc în (plânsete, în strigăte disperate, în ţipete isterice.” Vuieşte întregul lagăr. Brusc, se face linişte. Lagărul încremeneşte.

Răzbate zgomot de moarte. Häftling­ii din cele aproape 30 de barăci îşi opresc respiraţia. Nici ochii nu şi­i clintesc.

Dacă ar putea, şi­ar opri şi bătăile inimii. Acum, un singur organ trebuie să vegheze. Totul se subordonează unui singur simţ: auzului.

Dubele crematoriilor iac zgomot mare, dar înaintează încet, strivindu­ne nervii. Oare unde se vor opri? Lângă. Are baracă?

Au trecut de baraca 6. 8. 10. Sângele ne năvăleşte în obraji. Încă două

barăci şi urmăm noi, baraca 16.

Gata! S­au oprit! Trebuie să fie în faţa barăcii 12? Au 14. Nervii nu mai rezistă. Încă o clipă.

Mamă! Mamă, unde eşti? Ajutooor! Nuuu. Nu vrejii E baraca nr. 15. Înseamnă că lichidarea continuă cu barăcii e fără soţ, de pe cealaltă parte a aleii.

Urmează o oră lungă cât o noapte fără de sfârşit. O oră în care Häftling­ii din baraca nr. 15 vor fi înghesuiţi în dube şi duşi la crematoriu.

Afum iar e linişte. S­a îndepărtat ultima dubă Dar noi nu îndrăznim să

ne clintim din loc. Spaima de moarte au ne părăseşte. Dacă continuă

lichidarea? Care baracă va urma?' '

Abia spre ziuă, când vor miji zorilo, vom fi siguri că am scăpat. Atunci vom răsufla uşuraţi până în seara în care Lăufei­i} vor alerga din nou de­a lungul aleii, strigând în gură mare: Blocksperreee I. închideţi barăcile!

BOCK

Prima şi cea mai frecventă Straien, pedeapsă, în toate lagărele de concentrare era biciuirea, aplicarea a 25, 50, 75 şi chiar o sută de lovituri cu biciul, Cu cravaşa sau cu bâta peste şezutul deţinutului. De fiecare dată, Hăâtling­ul era aşezat pe Bock, pe „capră”. De aici şi numele pedepsei„ Bock,

„capră”. Loviturile le aplicau diferiţi Kapo, Lagerălteste!

— Ri sau SS­işti.

Pentru executarea acestei pedepse existau, în fiecare lagăr, instrucţiuni date de la centru, de Oficiul Central Economico­Administrativ al SS­ului. Ea se executa pe Bock, pe „capră”, un suport de lemn anume construit, asemănător unei mese, pe care deţinutul aşezat pe burtă, cu capul atârnând, şezutul bine arcuit în sus şi picioarele ghemuite, era imobilizat în nişte chingi. Dei Bock,

„capra”, a fost cunoscută în toate lagărele, ca cel mai banal instrument de pedeapsă, la fel ca bâta şi cravaşa.

Şi la Ravensbriick, cel mai mare lagăr de femei, pedeapsa clasică era „25

de lovituri cu bâta”. Uneori se dictau şi „50” şi chiar „75”. Este adevărat că, în asemenea cazuri, pedeapsa se aplica în două sau trei serii. Dar nu totdeauna.

Când cele „50 de lovituri cu bâta” se aplicau într­o singură repriză, de cele mai multe ori victima nu rezista, murea. Şi murea totdeauna când se hotăra să se execute, fără întrerupere, 75 de lovituri.

Aplicarea loviturilor pe Bock, pe „capră”, se făcea în cadrul unui adevărat ceremonial. Aşa cum arată şi Eugen Kogon în cartea sa, în majoritatea cazurilor, procedura se desfăşura în prezenţa întregului efectiv al lagărului, seara, pe locul de adunare. Der Bbck, „capra”, era purtată pe sus de patru oameni şi adusă ca un tron, apoi aşezată pe o grămadă mare de' pietre pe care

'deţinutul sau deţinuţii trebuHăltling­ul şef de lugăr.

Iau să se caţere pe rând. Prin megafon se urla numele Hăftiing­ului, motivul pedepsei şi „măsura” ei. Au fost sute de Hăitling­i care n­au scos un geamăt de durere în timp ce erau loviţi, dar şi alţii ale căror urlete şi văicăreli răsunau până departe, dincolo de locul de adunare. Dacă conducerea era deranjată de aceste ţipete, punea fanfara să le acopere cu un marş. La

Buchenwald, Sturmbannführer­wRödl a mers până acolo încât a aşezat lângă

Bock, lângă „capră”, un cântăreţ de operă, obligându­1 să cânte arii în timpul acestei reprezentaţii.

— Ceremonialul acestei pedepse, considerată cea mai biândă, se respecta şi la Birkenau. Aici, aşa cum relatează O. Kraus şi E. Kulka, „ea era executată

în timpul apelului şi în văzul tuturor deţinuţilor. Cei pedepsiţi aşteptau aliniaţi în faţa caprei de lemn să le vie rândul. Pentru a li se mări pedeapsa, unii deţinuţi erau lăsaţi la urmă. Şuierul vânei de bou sau al cablului de oţel îmbrăcat în piele spinteca liniştea de mormânt pe care o păstrau miile de deţinuţi cu capetele goale, tunse până Ia piele, cu feţele, scofâlcite de foame.

Loviturile cădeau cu putere şi cu o regularitate necruţătoare pe deţinutul legat şi neputincios, pătrunzând adânc în carnea trupului încordat. Curând începeau să zboare bucăţi însângerate din veşmintele zdrenţuite. Deţinutul trebuia să numere cu glas tare fiecare^ lovitură. Celor care nu mai puteau număra fiindcă durerea îi adusese în pragul nebuniei, S. S­iştii le mai dădeau o lovitură, două în plus. După ce pedeapsa era executată şi după ce îl dezlegau, deţinutul pedepsit era obligat să se prezinte la comandantul lagărului şi să

raporteze: „Herr Lagerlührei, Häftling 73043 fünfundzwanzig Schlaghiebe dankend erhalten” *.