📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Treceam prin lagăr stăpânit de un sentiment de nelinişte pe care nu mi­1

phteam explica. M­am calmat abia când am ajuns în faţa locului unde existase o clădire ce adăpostea secţia politică a SS­ului. Singura clădire care a dispărut.

În locul ei a fost ridicată o spânzurătoare pentru, aducerea la îndeplinire a sentinţei dată în procesul fostului comandant al lagărului Birkenau­Auschwitz: SS­Standartenführer­xil Rudolf Höss. Văzând spânzurătoarea şi citind comunicatul despre executarea sentinţei, ce continuă şi azi să fie afişat, pe un stativ alături de spânzurătoare, m­am liniştit.

Am mers apoi şi m­am plimbat în jurul ruinelor crematoriilor nr. 2 şi nr.

3. Am poposit în preajma lor deoarece nici atunci şi nici de. Atunci n­am putut şi niciodată nu voi putea afla în care din ele mi­a fost asasinată mama, mi­au fost arşi trei fraţi.

Plimbmdu­mă cu paşi grei, cu privirile în pământ în juruf ruinelor, prin iarba neaşteptat de înaltă am zărit câteva pete, câteva palme de pământ sterp, care contrastau dureros cu imensul covor de iarbă. M­am aplecat asupra unei pete şi am pipăit pământul. M­am cutremurat, dar nu mi­am retras mâna.

Degetele continuau să mângâie în neştire stratul de pulbere. Era o grămăjoară

de cenuşă amestecată cu aşchii subţiride oase omeneşti.

Şi de atunci continuu să mă întreb şi te întrebx şi pe, tine, cititorule: Dacă pământul, acest imens glob, cu adâncurile lui incomensurabile, n­a găsit, nu găseşte atâta forţă, atâtea resurse să­şi vindece toate arsurile, să învelească

cu 1 iarbă dătătoare de viaţă toate porţiunile unde s­au săvârşit fărădelegile fascismului, cum aş putea eu să­mi cicatrizez astfel rănile încât să nu mai sângereze niciodată?

BLOCKĂLTESTE

La Birkenau­Auschwitz, Blockălteste­xii, şefii de barăci, aveau drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Cum la.

Birkenau, în lagărul E nu se lucra, ci se aştepta zile, săptămâni, luni să

fii selecţionat pentru crematoriu ori pentru un lagăr de muncă din Germania, 24 din 24 de ore te aflai la dispoziţia şefului de baracă.

Într­o baracă eram în jur de o mie de Hăltling­i. Peste baracă, un Blockălteste şi doi Verfreter­i, ajutoare ale şefului de baracă. \par In vara lui 1944, Blockăltesre­rii celor 30 de barăci ai lagărului E s­au schimbat de patru ori. La început erau toţi ţigani. Au fost înlocuiţi cu deportaţi din Ungaria.

Aceştia, cu

C­da 110 coala 4

Iläilling­i polonezi, Ultima garnitură a fost recrutată dintre deţinuţi de drept comun germani. ' N.

Toţi au fos, t la fel de sadici. Unul insă a ieşit cu totul din comun prin bestialitatea de care a daţ dovadă: şeful barăcii nr. 21, supranumit Lupgăul de către cei peste o mie de tineri între 14 şi 20 de ani care am fost, în lunile iulieaugust 1944, deţinuţi în acel bloc. Înalt, aproape de doi metri, cu

sprâncene stufoase, faţa brăzdată, umerii obrajilor ieşiţi în afară. Mâini lungi'şi grele. Avea tehnica lui. Când plesnea pe cineva peste obraz, o parte a palmei şio strecura sub falca nenorocitului, îl sălta puţin şi­1 dezechilibra. Nu exista Haltung pe care să nu­1 doboare la pământ dintr­o singură lovitură.

Niciodată nu l­am văzut, nici ziua, nici noaptea, fără să aibă în mână o bâtă lungă, încovoiată la un capăt în formă de cârjă. Dar el o ţinea de capătul celălalt. Cu partea în ovoiată izbea. Frângea oasele deţinuţilor. Le spărgea capelele.

Când lovea în plin, îi omora. Cei doi Verfre (er­i aveau bâte la fel de lungi şi grele. Tot încovoiate. Cravaşe n­aveaü dreptul să aibă decât SS­iştii.

Blocitälfesie­rii izbeau cu bâtele.

La Landsberg, barăcile erau săpate în pământ, ca nişte morminte. Într­o baracă încăpeau 50 de Häftling~i. Şefii: ie barăci de aici nu aveau dreptul să ne omoare în bătăi. Era nevoie de forţa noastră de muncă. Ne grăbeau însă

moartea furându­ne din porţia de mâncare, şi aşa mizerabil de mică.

Şeful meu de baracă era Winkler, medic. In 1945, spre primăvară, o pâine, care în toamnă se dăduse la 3 oameni, acum reprezenta porţia pe o zi pentru 16. Winkler tăia pentru el câte o felie din mijlocul fiecărei pâini, iar cele d >uă jumătăţi le dădea la câte 8 oameni. Fura aproape jumătate şi din bruma de margarina ce ni se repartiza.

Noaptea, când soseam de la munca de rob, vlăguiţi de orice putere, ne primeam porţia la intrarea în baracă. Ced mai mulţi, până să ajungă la locul lor, terminau de meşterat, se trânteau, ca nişte buşteni, pe zdrenţele ce acopereau paiele şi adormeau pe loc. Când se lăsa liniştea peste baracă, Blockälteste Winkler, medic, începea să înfulece. Avea un cap mare, diform şi nişte fălci butucănoase. Mesteca cu stata zgomot, încât îmi făcea impresia că

aud cum rumegă un grajd de vite. Cei care nu puteam dormi, ne zvârcoleam revoltaţi nu atât pentru că ne înfuleca mâncan­a, ne fura vtdţa, ci, mai ales, pentru că SS­iştii, încet­încet, realizau ceea ce urmăreau: să ne degradeze, să

ne alunge – pe cei pe care încă nu ne exterminaseră – în afara Speciei umane.

Winkler şi aproape toţi Blockălteste şi Kapo, şi Lagerălteste ajunseseră la limita cea mai de jos a decăderii umane. Şi ne temeam, eram. Îngroziţi să nud urmăm şi noi.

BLOCKSPERRE

La Birkenau­Auschwitz, în lagărul E, înfruntam moartea în fiecare zi. Ne pândea şi ne asalta în cele mai diverse ipostaze. Ne ­asalta sub forma bolilor şi schingiuirilor, a foamei X^şi setei,: a'epuizării şi disperării.

„^kv fete­km obişnuit repede şi cu bolile, şi cu bătăile, şi cu inaftiţ^­şj culipsa apei, şi cu deznădejdea. Înfrângerea lor depihdeajje noi, iar dorirrta. De a supravieţui era mai tare – cel puţin aşa^redeana noi, la început – decât ţoale acestea la un kfc. X.

Frica dţ* moarte puneâi stăpânire pe noi doar când îl auzeam pe Blockălteste strigând: „încolonarea pentru selecţionare!” Din clipa^aceea, viaţa nu ne m4i aparţinea, nu mai depindea de voinţa noastră de a rezista. Ci de

hazard, de capriciile lui Mengele. Simţeam fepropiepea morţii, răceala ei.

Rezistam numai datori'tăCfaptului că această cumplită slare dura puţin. SS­

HauprsfahnfiUuejjd^ui dr. Mengele nu­i trebuiau mai mult de 5 minute să

treacă pe lângă cele 150­ 200 de rânduri de câte cinci ce alcătuiau frontul barăcii noastre şi să indice care din ele să fie duse la crematoriu. Chiar când treceam în pielea goală, prin flanc câte unul, prin fata lui. Selecţionarea nu dura mai muât de 15­20 de minute. În momentul în care Mengele părăsea platoul, cei scăpaţi de crematoriu ne prăbuşeam la pământ, inspirând din nou viaţă în trupurile noastre din care se scursese ultimul sirop de putere.

Spaima de moarte ne prindea total şi definitiv în ghearele ei doar când auzeam strigându­se Blockspcrre! Închideţi barăcile I Se întâmpla de obicei seara, când se îngâna ziua cu noaptea. Doi Lăutei

<­i porneaţi în goană din capătul lagărului, de lâaaâ ghereta SS­ist ulm care păzea poarta, de”­a lungul aleii ce împărţea lagărul în două, şi strigau cât îi ţinea gura: