📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

— Fünf/, cinci! F. Unul din Häftling­i îndrăzneşte: grE prea puţin pentru.

Puştiul îl plesneşte cu polonicul în faţă şi ţipă:

— Noch zwei! Încă doi!

Acum vor mânca şapte din aceeaşi porţie.

S­a terminat vesela. În dreapta platoului s­au format „grupuleţe de câte 4­5­7 Häftling­i. Fiecare grup cu câte o cratiţă sau oală cu Dörrgemüse, care (rece din mână în mână. Linguri nu există. Häftling­ii sorb, pe rând, câte douătrei­patru înghiţituri, după cum e învoiala. In timp ce unul duce cratiţă

sau oala la gură, ceilalţi din grup privesc cu încordare cum i mişcă mărul lui Adam. Trişarea este exclusă

Cei din coloană se uită disperaţi la cei din grupuri şi ţipă ameninţă, imploră;

— Grăbiţi­vă, fraţilor! Gândiţi­vă şi la noi. Vine apelul şi ră'mânem fără

mâncare.

Unii nu mai rezistă. Ies din coloană, se apropie de câte un grup şi se milogesc:

— Q înghiţitură. Numai una. Nu mai pot.

Alţii se înghesuie spre capul coloanei. Aşa începe dezordinea care, treptat, se transformă într­o învălmăşeală totală. Unii din cei care au mâncat intră din nou în coloană.

Oamenii nu se cunosc unii pe alţii. Nu există nici un fel de evidenţă, nici un semn distinctiv. De unde poţi şti care a mâncat şi care nu? Cei din coadă

presimt că vor rămâne fără porţie şi încep să se agite.

Deodată, un Häftling ţipă disperat:

— Fraţilor, nu mai este­decât o jumătate de butoi.

Peste 300 de Hăttling­i, cărora nu le venise, rândul năvălesc în faţă.

Apucă cratiţele şi oalele de pe targa şi se zbat să­şi facă singuri parte.

Puştiul ridică polonicul şi loveşte la întâmplare. Apoi, brusc, aruncă

polonicul şi, plictisit, se îndreaptă spre baracă, strigând:

— Faceţi ce vreţi, porcilor!

În câteva clipe este gol şi ultimul butoi.

G­da 110 coala 5

Aproape 300 de Hăftlâng­i au rămas fără mâncare. Unora dintre ei li s­a întâmplat acelaşi lucru şi ieri. Acum plâng.” de ciudă, de foame, de disperare.

DRINGEND! KRIEGSMATERIAL!

Ucigaşii din toate timpurile au ştiut că sunt dispreţuiţi, detestaţi. De aceea, ei şi­au săvârş'it nelegiuirile în taină„ au făcut totul să­şi ascundă

crimele; au apelat la cele mai „ingenioase” metode pentru a­şi pierde urma şi pentru a face, pe cât posibil, să. Dispară şi victima, în aşa fel încât nici crima, nici mobilul ei să nu se poată stabili.

Naziştii au reprezentat, din acest punct de vedere, o excepţie, delaşânduse de şirul ucigaşilor banali întâlniţi de­a lungul istoriei la periferia tuturor societăţilor. Ei, devenind stăpânii Reich­ului, au avut neobrăzarea, cinismul şi sadis­t mul să declare asasinatele lor oribile drept­ „acţiuni desfăşurate în folosul omenirii”. Şi nu numai să declare, ci, cu toată perseverenţa, meticulozitatea şi spiritul de organizare ce le erau proprii, s­au pus pe treabă

să dovedească „ştiinţific” marea binefacere pe care ei, naziştii.

— Vor s­o ofere omeniril, tuturor generaţiilor viitoare, depopulând teritorii întinse, stârpind de pe faţa pământului popoare şi rase întregi.

Printre cei mai zeloşi susţinători ai teoriei degenerescentei era SS­

HauptsturmfuhTer­ui dr. Josef Mengele. Coţi* ducând trierea celor care, de pe rampa morţii de la Birkenau, trebuiau să meargă direct spre camerele de gazare, urmărea cu atenţie încordată să sesizeze, printre milioanele de deportaţi ce soseau din toată Europa, câte unul care­manifesta o cât de mică deformaţie fizică: mergea aplecat, căica strâmb, avea un picior mai scurt sau orice altă

anomalie.

Toţi aceşti oameni suferinzi erau scoşi din coloană. Ei nu erau gazaţi împreună cu ceilalţi. Erau ucişi prin injecţii cu fenol în inimă şi trimişi la disecţie. Apoi cadavre. E tor erau arse în crematoriu, nu înainte însă ca părţile'

de corp incriminate să fie separate şi arătate lui Mengele. Cele selecţionate de căpitanul dr. SS Mengele ca prezentând „interes ştiinţific” se conservau, se

puneau în ambalaje speciale după care se expediau, prin poştă, Institutului antropologic de a Beriin­Dahlem. Pentru a preveni orice întârziere sau încurcătură (din partea salariaţilor poştei) de­a lungul traseului plnă în capitala Reich­ului, coletele respective purtau ştampila i „Dringend/Kriegsmaterial 1”,.

Urgent! Material de război!”

Institutului Antropologic din Berlin­Dahâem, sub eticheta „Urgent!

Material de război!”, i se expediau nu numai anumite organe, ci şi schelete întregi. Teoreticienii nazişti, secondaţi de antropologi şi medici SS­işti, îşi imaginau cum Uber&ensch­ii, arieni de rasă pură, stăpâni pe. Europa, privesc în uriaşele săli ale muzeului din Berlin probele indubitabile ale degenerării semiţilor şi slavilor stârpiţi până la unul pentru a garanta puritatea sângelui arienilor de tip nordic. Până atunci, piticii, cocoşaţii, toţi infirmii zăriţi în coloanele de pe rampa morţii de la Birkenau erau ucişi, disecaţi, iar scheletele lor montate pe socluri îngrijit lucrate, pe care se gravau, cu exactitate nazistă, numele, naţionalitatea şi vârsta victimei.

Într­o zi, Mengele zări pe rampa de triere doi deportaţi infirmi. Semănau leit. Tatăl şi fiul. Primul era cocoşat Celălalt îşi trăgea un picior. În. Culmea bucuriei, Mengele trimise un bileţel medicului legist Nyiszli Miklds: „Sala de autopsie. Crematoriul nr. 1. Vor fi examinaţi amândoi. Se vor face măsurători precise atât asupra tatălui cât şi asupra băiatului. Se vor întocmi fişe medicale cu date clinice amănunţite şi complete, cu referire specială la cauzele deficienţelor observate”. Nyiszli va scrie în amintirile sale: „Tatăl şi fiul, aceste fiinţe străvezii după anii de mizerie petrecuţi în ghetou] de la Litzmannstadt, mă privesc cu buzele împietrite, cu ochi întrebători, plini de spaima presimţirilor reie”.