📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Seara, când Mengele citi foile de observaţie, hotărî: „Să nu fie arşi?

Scheletele să fie trimise la Muzeul Antropologic din Berlin!”

Însuşindu­şi ca pe o nouă credinţă teoria degenerescentei, profesorul dr.

SS August Hârţ îşi pusese ca ţel al vieţii lui să facă din Universitatea de la Strasbourg nu o universitate germană oarecare, ci una SS­istă, un adevărat, centru mondial de documentare asupra raselor inferioare. În acest scop, el a prezentat un raport însuşi Re/chsfuhrer­ului Hâmmler.

După ce se plânge că „în privinţa craniilor de evre. Ştiinţa nu dispune decât de un număr mic de exemplare” Hârţ scrie negru pe alb: „Războiul din Est ne oferă acum ocazia să remediem această jsituaţie. In persoana comisarilor evrei, bolşevici, care reprezintă o rasă inferioară, dar foarte caracteristică, avem posibilitatea de a ne aproviziona ca acest material ştiinţific, procurându­ne craniile lor”. In continuare el sugerează: „în mod practic, procurarea nestingherită şi aprovizionarea cu cranii se pot face în modul cel mai util dând Wehrmachf­ului indicaţii ca pe viitor să predea vii pe toţi comisarii bolşevici evrei poliţiei militare”.

Hârţ era un om extrem de meticulos mai ales când era vorba de asasinat.

Astfel el se simte dator să precizeze cura trebuie să procedeze împuternicitul special cu „materialul pus la dispoziţie”. Întâi, bineînţeles, trebuia să facă, după

opinia anatomistului SS­ist Hârţ, „o serie de fotografii şi măsurători antropologice, apoi, după ce se va provoca moartea evreului, al cărui cap nu trebuie vătămat, el va despărţi capul de trup şi îl va trimite la destinaţie într­o cutie de tinichea special confecţionată pentru acest scop, ermetic închisă şi umplută cu lichid conservant”.

Nu se ştie precis câte din coletele expediate pe adresa Institutului Antropologic din Berlin­Dahlem sau Universităţii din Strasbourg şi purtând inscripţia: Dringend 1 Kriegsmaterial/„„Urgent! Material de război!” au conţinut cranii. Se ştie însă precis că, la un moment dat, de la Auschwirz a sosit la Natzweilei (lagăr de concentrare în apropierea Strasbourgului) un transport de circa 80 de deţinuţi, pentru a servi drept obiect de studiu profesorului dr. SS

Hârţ.

Înainte de a fi condamnat la moarte şi executat, Josef Kramer, stăpânul atotputernic de la Natzwcilet, a recunoscut î „în timpul lunii august 1943, am primit de la comandantul suprem al SS­ului din Berlin ordinul de a lua în primire cam optzeci de deţinuţi de la Auschwitz. Trebuia să iau legătură cu profesorul di. Hârţ de la Facultatea de medicină din Strasbourg. Acesta mi­a precizat că aceşti oameni trebuie să fie executaţi în camera de gazare de la Struthot cu ajutorul gazului asfixiant iar cadavrele lor aduse la Institutul de Anatomie pentru a­i fi puse la dispoziţie”.

După ce a relatat detaliat cum i­au ucis pe cei 80, potrivit instrucţiunilor lui Hârţ, Josef Kramer a conchis: „Când am făcut acest lucru, eu n­am simţit nimic, pentru că primisem ordin să­i ucid pe aceşti 80 de deţinuţi în felul pe care vi l­am expus. Orice s­ar spune, eu aşa am fost educai”.

După cum a arătat în faţa tribunalului de la Niirnberg unul din asistenţii lui Hârţ, Henri Henrypierre, cei de a Strasbourg aşteptau„ de zile întregi

„donaţia„. Când a sosit, „trupurile femeilor erau calde, iar ochii lor larg deschişi, strălucitori, injectaţi de sânge şi ieşiţi din orbite. Asistenţii rămăseseră

împietriţi în faţa uşii deschise, fără să ştie ce să facă. Când a apărut, prof. Hârţ

a strigat:

— Pierre, dacă nu le bagi înăuntru şi nu închizi uşa ai să fii printre ele”.

Cadavrele au fost puse în nişte căzi cu aâcoo] metilic de 53°.

Cpid prăbuşirea Reich­ului a devenit evidentă, conţinutul, tuturor coletelor expediate cu inscripţia „Dringend! Kriegsmaterial!” „Urgent! Material de război” şi, menite să fie văzute de toată lumea, de toate generaţiile viitoare, au trebuit să dispară cât mai urgent, pentru a nu fi. Descoperite niciodată de nimeni.

În ce­1 priveşte, profesorul dr. SS August Hârţ a ordonat asistenţilor săi să taie în bucăţi cadavrele întregii colecţii şi să le ardă. Ordinul nu s­a executat destul de „Dringend I” de urgent. La eliberarea Strasbourgului, pe fundul căzilor s­au mai găsit cincisprezece cadavre.

DURCH DEN KAMIN

Am ajuns la Birkenau­Auschwitz la 9 iunie 1,944, în jur de ora 11. Când, despărţit de familie, îmbrăcat în haine vărgate de Hăitling, deposedat de

îmbrăcăminte, de fotografii, de toate obiectele, de orice amintire materială, de absolut tot ce­mi putea dovedi că am existat şi înainte, am intrat în baraca nr.

19 a lagărului E, se înnoptase. Am pătruns cu greu. Peste 800 de oameni erau culcaţi unul peste altul, direct pe ciment, de­o parte şi de alta a barăcii tăiate în două de un culoar lung de câteva zeci de metri. Noi eram 465. Ne­anf înghesuit pe culoar. Am rămas în picioare. Nu era loc nici să te laşi pe vine, să te mai odihneşti.

Un tânăr agitat, speriat, se tot răsucea, îi fixa cu privirea­i rugătoare pe cei din jur, aşteptând răspuns la o întrebare nepusă, la o întrebare pe care nu îndrăznea s­o pună. Până la urmă a reuşit să se strecoare la marginea acelui bloc de oameni în picioare, s­a aplecat şi, timid, apoi tot mai hotărât, 1­a zgâlţâit pe unul din Häftling.

— V care dormeau. Acela î tresărit:

— Ce­i? Ce s­a întâmplat?

— Nu vă supăraţi. Vă implor – tânărul rostea rar şi cu mare greutate cuvintele, era emoţionat şi nici nu cunoştea prea bine limba germană – spuneţimi, spuneţi­ne.” uncie ne sunt fraţii. Părinţii, toţi ceilalţi de care ne­am despărţit? Ce le­au făcut? Când îi vom revedea?

Deţinutul, un polonez bătrân, s­a săltat un pic, sprijinindu­se într­un cot, 1­a privit îndelung pe cel ce 1­a întrebat, apoi s­a uitat la noi, cei din jur. sa tot uitat fără să scoată un cuvânt. Nici tânărul, nici noi, ceilalţi, n­am îndrăznit să repetăm întrebarea. Încordarea cu care aşteptam răspunsul ne­a încleştat gurile. Într­un târziu, polonezul s­a decis:

— Pe cei de care v­aţi despărţit nu­i mai plângeţi. Ei/au scăpat de suferinţe. au părăsit lagărul. Ieşiţi afară şi uitaţi­văpe cer. Veţi vedea cum se întind valuri negre de fum ce izbucnesc pe coşul crematoriului. Asta­i, fraţilor.

Ei au scăpat de lagăr, l­au părăsit. Durch den Karnin. pe ' coş.

— Nu­i adevărat! Minte! E un nemernic. E imposibil. „

În masa celor 465 de Häftling­i se produse o învălmăşeală ce nu mai putea fi stăpânită. Se auzeau proteste, ţipete, gemete, înjurături, rugi dispera!

E.

Un singur Hăitling dintre noii veniţi sta tăcut, nemişcat, împietrit.

Îl privea fix, cu ochii ieşiţi din orbite pe polonez. Din când în când îl cuprindea un tremur uşor. Apoi iar se, înţepenea ca o statuie. La un moment dat a început să­şi taie drum, cu o forţă irezistibilă, printre trupurile celorlalţi, spre uşă.' S­a oprit în faţa ei şi şi­a lipit obrazul de ea; privea afară prin crăpătura dintre două scânduri.

Deodată, baraca se cutremură de un râs puternic, isteric.; r

— Minte nemernicul I. Ne­a împuiat capul cu minciuni sfruntate. Copilul meu trăieşte. Veniţi să­1 vedeţi.

E sus de tot, deasupra norilor de fum, călare ţ pe cai. Toţi copiii au câte un cal pe cer. Se întrec în galop cu valuri ie de fum. Ha. Ha. Ha.

S­a întors brusc către noi, opniidu­se din râsul lui nebunesc. Apoi iar a luat­o de la început. Peste câteva minute, Hăttling­ul înnebunit s­a prăbuşit.