📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Sleit de puteri, a adormit.

Eu nu l­am crezut pe bătrânul polonez. ' A doua zi şi­n toate zilele care au urmat, şi SS­iştii, şi Kapo, şi Lagerâlteste, şi Blockălteste, şi VerireZer­ii neau repetat întruna: „V.­am spus: aici nu sunteţi într­un sanatoriu, nici într­o staţiune balneară, ci într­un lagăr de concentrare german, de unde nu se iese decât dureri den Kamin, pe coş.”

Eu continuam să nu cred. Aveam 18 ani şi eram cel mai mare dintr­un grup de tineri clujeni care rămăsesem deocamdată în viaţă. Mă simţeam obligat să le menţin moralul, sa le dau speranţă. Tot încereând să­i conving pe ei, aproape m­am convins şi pe mine că acea clădire, la care ne uitam mereu, şi ziua, şi noaptea, nu e crematoriu, că acolo nu se ard oameni. Probabil, îmi ziceam şi le repetam şi lor, e brutăria lagărului sau spălătoria, ori.

Şi această autoamăgire a mers aşa până la mijlocul acelei veri fierbinţi a anului 1944, când s­a trecut la lichidarea lagărului nostru, lagărul E.

Lichidarea a început cu ţiganii. Au fost arşi toţi, până Ia unul, într­o singură noapte.

Atunci, la sfârşitul acelei nopţi din mijlocul verii anului 1944, am acceptat, m­am văzut silit să accept, adevărul cuvintelor pe care le auzisem încă din prima zi a sosirii mele la Birkenau: din lagărele de concentrare naziste nu există decât o singură scăpare. O singură ieşire. Durch den Kamin „.pe coş,.

DURCHGA NGSGHETTO

E greu de stabilit cu câte sute de ani în urmă şi unde anume s­a înfiinţat primul ghetou. Se ştie însă că, dintotdeauna, el a însemnat izolarea, pe baze rasiste, a unei populaţii căreia i se stabilea o zonă, un anumit cartier dintr­un oraş în care i se permitea să locuiască. Ghetourile, cu înspăimântătoarele pogromuri organizate împotriva lor, constituie una din dârele negre ce străbat istoria Evului Mediu. În secolul nostru, când în Europa ele au început să

devină sumbre amintiri, au fost redescoperite de nazişti şi reînfiinţate într­o nouă manieră, cu. O nouă menire, depăşind de departe toate atrocităţile de care a fost în stare Evul Mediu. ~t

În planul Endlosung­ului de la Wannsee – planul rezolvării definitive a problemei evreieşti – se prevedea,. Într­un paragraf special, că „Ervreii evacuaţi (citeşte i destinaţi lichidării!) vor fi instalaţi treptat în sogenannte DuTchgangsghettos, în aşa­numite ghetouri de tranzit, pentru a fi transportaţi de acolo mai departe spre Răsărit”.

Aşadar, nu mai. Era vorba de vechile ghetouri – zone, cartiere delimitate, în care evreii puteau să trăiască, ci de Durchgangsghettos, de ghetouri de tranzit i din viaţă spre moarte. In acest ultim drum, noul tip de ghetou, conceput de hitlerişti, însemna prima staţie. A' doua, şi ultima, era Birkenau­

Auschwitz.

Zilele şi săptămânile petrecute în prima staţie – în noile ghetouri – erau aşa de puţine încât, în unele oraşe, Gestapo­ul nu şi­a mal pierdut timpul cu

evacuarea unor cartiere pentru a le transforma într­un Durchgangsghetto, întrun ghetou de tranziţie.

Într­un şir întreg de oraşe din Transilvania de Nord, de exemplu, autorităţile hortyste, în perfectă înţelegere cu Qestapo­ul, au declarat Durchgangsghettos, ghetouri de tranziţie, incintele unor fabrici de cărămizi. In barăcile destinate uscării cărămizilor au fost înghesuiţi toţi evreii din oraşele şi judeţele respective.

Supravieţuitorul ghetoului din Târgu Mureş, Berner Mor, îşi va aminti:

„Câteva mii de oameni ne­am înghesuit chiar în clădirea fabricii de cărămizi, unde prin acoperiş ploaia pătrundea în voie şi, amestecându­se cu praful de cărămidă, provoca un noroi roşu, clisos. De­a lungul halelor erau montate şine înguste. Pe ele, sute de vagonete pentru transportat cărămizi. Acestea ne limitau şi mai mult spaţiul, ne îngreunau şi mai tare aranjarea culcuşurilor.

Ferestre nu existau. Vântul era mai puternic înăuntru decât afară. Lotuşi, mulţi apreciau că e mai bine înăuntru sub acoperişul găurit, decât să fie plouaţi afară, sub cerul liber.

Alţii au ocupat hrubele lipsite de lumină, total ­întunecoase ale cuptoarelor, căci acolo era uscat. Câteva mii au rămas afară, în curtea descoperită, pe de­o parte pentru că în clădire nu mai încăpeau, iar pe de altă

parte pentru că nu puteau suporta acea învălmăşeală nemaipomenită

dinăuntru.

Era o privelişte groaznică – datorită căreia nu puţine femei s­au prăbuşit din punct de vedere nervos – să vezi cum sute de bărbaţi, femei şi copii şi­au aşternut boarfele unele lingă„ altele pe pardoseala de lut, umedă, murdară şi sunt siliţi să se culce, să mănânce, să­şi facă nevoile unii lângă alţii, fără nici un fel de despărţitură. Vacarmul continuu – femeile şi copiii plângeau aproape fără întrerupere – grărnezile de rufe murdare aruncate de­a valma, alcătuiau imaginea unui dezastru pustiitor”.

Şi la Reghin, ghetoul a fost fixat tot într­o fabrica de cărămizi dărăpănată, neîncăpătoare. Însuşi primarul de atunci al oraşului, dr. Schmidt Imre, va declara la interogatoriu: Ştiam, că fabrica de cărămizi era în ruină. Nu m­am dus acolo niciodată; nu puteam suporta să văd un tablou atât de îngrozitor, pe care mi­1 imaginam”.

În 1946, Tribunalul Poporului din Cluj va concluziona t „La 'Reghin, ca şi la Târgu Mureş, au lipsit, la început, cu desăvârşire closetele şi numai mai târziu au fost săpate câteva şanţuri în acest scop. La Şimleu, de asemenea, în loc de latrine, au fost săpate două şanţuri paralele, fără pereţi despărţitori, unde oamenii, fără deosebire de sex şi vârsta, erau nevoiţi să­şi facă

necesităţile în cea mai mare promiscuitate. Comandantul ghetoului, dr.

Krasznay Laszld, şi szâlaşistul Lazăr Jozsef se distrau, de minune urmărind aceste scene înjositoare. Au făcut până şi fotografii, pe care Lazăr Jozsef le­a expus în vitrina librăriei sale cu menţiunea i „Aceasta este morala evreilor în ghetou”.

După prima 'noapte dormită în ghetoul din Oradea, Eva Heyman, o adevărată Anna Frank a Transilvaniei de Nord, a notat în jurnalul ei, care i­a supravieţuit1: „5 mai. N­am putut nicicum să număr câţi locuiam în casă, căci oamenii erau întinşi pe saltele şi în hol, şi pe scări. Nici să te mişti nu puteai, căci mereu căleai pe picioarele cuiva. Mai târziu a început să plouă. Frumoasa mobilă a lui tantiNuşi stat ea afară în grădină (unde fusese scoasă ca să încapă

saltelele – n.â.j. Tanti Nuşi spunea că nu­i pasă, barem de ar putrezi bucată cu bucată! Şi aşa acum nu mai era a ei! In camera noastră dorm: mama şi nenea Bela, Maricica şi părinţii ei. Bunicul şi bunica Răcz, eu, nenea doctor Samu Meer, rare este foarte bătrân şi e prieten bun cu bunicul, fiica lui nenea Samu Meer, tanti I.ili şi soţul ei Pista Marton, care e şi el ziarist. Apoi Ernest Markovits, care de asemenea este ziarist şi nici el nu mai este lânar. Sărmanul e singur în ghetou j soţia i­a rămas acasă, căci ea este ariană. Mai dorm aici nenea Lustig cu soţia şi o pereche mai în vârslă, n­au copii^ După regulament ar treimi să locuim într­o cameră 16 per1 Jurnalul Evei Heyman a fost sustras din ghetou de Szabó Marislia, femeie de serviciu în casa bunicilor Evei cu o zi înainte ca Eva să fie deportată

la Birkenau Auschwitz. După eliberare ­jurnalul a apărut În limbile maghiară, engleză şi ebraică. In curând va apare şi în limba română.

Şoane. Dai încăperea e mică şi aşa abia ne putem mişca. Dosi – nu suntem decât 14„. ',”, Supravieţuitoarei Dora Ferencz va contura în câteva rânduri. Imaginea primei noastre staţii – a clujenilor – în drum spre Auschwitz.

„Incinta fabricii de cărămizi încercuită pe un perimetru de câţiva kilometri cu sârmă.

— Şi păzită de jur­împrejur de poliţişti trimişi din Kosice la Cluj –

reprezenta spaţiul' desemnat pentru evreime (din judeţul Cluj – n. a.). Sub acoperişul barăcilor pentru uscat cărămizi se înjghebează mici „cămăruţe”, delimitate prin paturi şi cearşafuri. Vântul indiscret de primăvară, aleargă

printre pereţii subţiri de cârpe.

Ţiglele deteriorate de pe barăci, nepăsătoare faţă de pretenţioşii oaspeţi, lasă drum liber ploilor repezi de primăvară.

În nopţile ploioase suntem obligaţi să deschidem umbrelele deasupra mizerabilelor noastre culcuşuri întinse direct pe pământ. *

Barăcile pentru uscat cărămizi de la marginea Clujului, împrejmuite cu sârmă ghimpată şi declarate ghetou, se umpluseră din primele zile, dar convoaiele continuau să se reverse peste noi. Mă apropiam de poartă şi le priveam ore în şir. Nici acum, după atâţia ani, nu­mi dau seama unde, cum am putut încăpea peste 18000 de oameni”.

Un alt supravieţuitor, Nicolae Hevesi, va rememora i „Eram adunaţi pe teritoriul fabricii de cărămidă din cartierul IRIS. Nu exista nici o casă sau loc acoperit, decât barăcile în care se făcea aerisirea cărămizilor. Barăcile nu aveau, pereţi. Aşa am stat 18000 de oameni, copii, femei şi bătrâni, când înecaţi în. Praf şi noroi, când bătuţi de” vânturi şi ploi.

Condiţiile de igienă erau sub orice critică. Latrinele au fost făcute numai după prima săptămână. Rezolvarea necesităţilor fiziologice era un chin şi o nenorocire”.

Arestarea şi internarea în Durchgangsghetto, în ghetoul de tranziţie Cluj, a început în zorii zilei de 3 mai L944, iar în ziua de 26 mai, primul transport, de 3000 de deportaţi, pornea de­acum spre ultima staţie: Birkenau­Auschwitz.