📘 Limbajul morții – Oliver Lustig

Cu toate greutăţile războiului, Eichmann obţine de la guvernul Korthyst 110 trenuri cu câte 40­50 vagoane şi, în mai puţin de două luni, numai între 14 mai şi 9 iulie 1944, trimite spre Auschwitz 431351 de evrei. La un moment dat, diagrama deportărilor e pusă în pericol. La 2 iunie 1944, englezii şi americanii bombardează principalele noduri de cale ferată. Plecarea spre

Auschwitz a transporturilor de deportaţi planificate pentru noaptea de 2 spre 3

iunie se ­opreşte.

Printre acestea şi cel de al 5­lea transport din ghetoul diţi Cluj, în care trebuia să intru şi eu cu întreaga familie. Eichmann spumegă de furie, nu admite nici o dereglare. „Dacă sunt bombardate liniile ferate, convoaiele să

plece pe jos*.

Se fac eforturi disperate şi, în numai 3 zile, totul reintră în normal. La 6

iunie, trenul cu cel de­al 5­lea transport de deportaţi din Cluj urmează celelalte

„trenuri ale morţii” ce gonesc spre Auschwitz.

Da, aceasta este realitatea. Pe baza ordinelor lui Eichmann, detaşamente speciale scotoceau JEuropa în lung şi în lat, ca nici un evreu să nu scape”

trenuri nesfârşite porneau din toate colţurile bătrânului nostru continent spre Auschwitz, la ordinele lui intrau în funcţiune camerele de gazare, se aprindeau focurile în crematorii. Semnătura lui însemna condamnarea la moarte a zeci şi zeci de mii de oamehi nevinovaţi.

La proces, procurorul general a fost pe deplin îndreptăţit să afirme: „.

Eichmann este la fel de vinovat ca şi cum el însuşi ar fi spânzurat, ca şi cum ar fi biciuit cu propria lui mină, ca şi cum el ar fi gonit victimele în camerele de gazare, ca şi cum el le­ar fi împuşcat în ceafă şi aruncat în şanţurile pe care tot ele au fost obligate să şi le sape cu câteva clipe înainte.”

LINE LAUS – DEIN TOD

Intre clipa în care am sosit la Birkenau­Au. Schwirz şl cea în care am intrat jn baraca nr. 21 a lagărului „E” s­au scurs 6'.8.10 ore. Cine ar putea stabili cu precizie? Atunci, mi s­a părut că s­a scurs o veşnicie. Trecusem dintro lume.

În alta. La sosire eram încă om. Arestat, lipsit de orice posibilitate de a mă apăra. Totuşi, încă om. Împreună cu fraţii, cu părinţii, cu rudele. Înghesuiţi toţi într­un singur vagon.

Dar împreună.

Când am intrat în baracă nu mai eram om. Devenisem Hăhiing, despuiat de absolut tot ce putea să­mi amintească de lumea cealaltă, îmbrăcat în haine vărgate, îmbrâncit în baracă între alţi peste o mie de Hăitling­i. Epuizat, speriat, dezorientat, m­aş fi prăbuşit pe cimentul rece al barăcii daca n­aş fi fost susţinut de trupurile celorlalţi, care se sprijineau reciproc, într­o înghesuială atât de mare încât nici să te răsuceşti nu puteai.

În jur auzeam voci, recepţionam cuvinte, dar înţelesul lor era bizar, nu puteam să­1 pătrund s V­aţi îmbrăţişat pe peron? Cu cei de care v­aţi despărţit n­o să vă mai întâlniţi. Dacă vreţi să­i, mai vedeţi, ieşiţi afară şi priviţi fumul care răbufneşte din coşul crematoriilor. Urmăriţi­i barem cum se înalţă spre ceruri. Nu­i plângeţi. Pentru ei e mai bine. au scăpat de lumea asta blestemată.

Mi­am pironit privirea pe una din grinzile transversale ce susţineau acoperişul barăcii şi citeam întruna inscripţia de pe ea, care mi se părea la fel de bizară şi neverosimilă cu vocile din jur. „Eine Laus – dein Tod”. „Un păduche

– moartea ta”. '

Inscripţia era veche. Încă din primul.an al înfiinţării lagărului.

SS­iştii asasinau fără să tresară, dar de moartea lor ie era teribil de frică.

Scăpaţi de frontul din Răsărit, unde văzuseră moartea cu ochii, la Birkenau se simţeau în siguranţa Aduseseră însă cu ei, de pe front, frica de tifosul exantematic. Aici, moartea nu­i putea ameninţa decât sub forma tifosului.

Considerau păduchii drept duşmanul lor numărul unu.

Mi lagărul E, Häftling­ii nu aveau apă pentru spălat. De la intrarea lor în lagăr şi până la trimiterea într­un alt lagăr, nici un Häftling nu­şi putea schimba hainele. Nici măcar rufei na. Săpun sau apă caldă pentru spălatul hainelor nu exisra.

Împotriva păduchilor se lupta într­un singur fel. Seara, după Appcll, fiecare trebuia să se dezbrace, să scotocească cusăturile hainelor şi să omoare păduchii între unghii.

Urma Lăusekoritrolle, controlul păduchilor, Nu toţi deţinuţii erau verificaţi. Ar fi necesitat prea mult timp. Controiul se făcea prin sondaj.

Hăflling­u] în hainele căruia se găsea un singur păduche era trimis la crematoriii. Ardeau la un loc: om, haine şi păduche. Eine Laus – dein Tod. Un păduche – moaitea La.

Aşa s­au petrecut lucrurile la începutul existentei lagărului. Cu toate acestea datorită mizeriei şi promiscuităţii indescriptibile, păduchii s­au înmulţit rapid cleclanşând mari epidemii de tifos. W. Kielar îşi aminteşte: „Epidemia de tifos, care decimase până atunci în special lagărul de prizonieri, se împrăştiase brusc în întregul lagăr. Un mijloc – de altfel singurul, în vremea aceea – cu care trebuia combătută epidemia era ordinul Lager/uhrer­ului Aumeier ca personalul spitalului să facă pe rând, în toate blocurile, aşa­numitui LăusekontroUe.

Aceasta era una din şicanele pe care autorităţile, le făceau deţinuţilor.

Dacă nu ploua, controlul păduchilor se făcea de obicei afară, indiferent de anotimp.

Deţinuţii, dezbrăcaţi până la brâu, îşi lăsau pantalonii în jos, iar noi le cercetam lenjeria în care roiau insecte. Le pulverizam cu „cuprex” subsuorile şi regiunea perineului, locurile unde stăteau păduchii. Pe deţinuţii cei mai murdari şi plini de păduchi îi scriam pe o listă pe care apoi o dădeam şefilor de bloc, iar aceştia îi trimiteau la baie, iar lenjeria şi hainele le dădeau la dezinfectare. In general, deţinuţii se fereau de despăduchere, deoarece şefii de bloc îi chinuiau, iar baia cu apă rece şi aşteptarea în pielea goală a lenjeriei durau frecvent ore întregi, ceea ce nu e deloc plăcut, mai ales iarna. E adevărat, în lenjeria proaspăt spălată nu mai erau păduchi, dar rămâneau în schimb colonii întregi de lindini din care, după scurgerea câtorva ore, ieşeau o puzderie de păduchi înfometaţi. Cei mai mulţi păduchi aveau, bineînţeles, musulmanii *.

Păduchii îi mâncau pur şi simplu de vii.

Iar când vreunul mai avea şi ulceraţii sau răni învelite cu bandaj din hârtie, se putea spune fără teama de a greşi că „nu el avea păduchi, ci păduchii îl aveau pe el”. Odată am rupt cu sila unuia dintre aceştia bandajul rău

mirositor, plin de puroi. Sub hârtie colcăiau mii de păduchi, o rană formată din Ir­o' masă compactă, cenuşie şi mişcătoare până la oase, cu o adâncime de cel puţin un deget.

În iarna lui 1944, şi mai ales în primăvara lui 1945. În Ba varia, lagăre întregi şi­au încetat activitatea.

Toţi Häftling­ii se zbăteau în chinurile tifosului exantematic. SS­iştii nu îndrăzneau să intre în incinta lor. Nici măcar pentru apel.

Mă aflam în lagărul Landsberg nr. 1. Acolo numai câteva barăci erau în carantină din cauza tifosului. Ceilalţi contiVezi pag. 2fM nuam să ieşim la mnncă. Păduchii mişunau pe noi cu miile.

Noaptea, ca să adorm, scoteam cămaşa de pe mine şi o scuturam de păduchi aşa cum se scutură o cârpă de praf. Scuturam întruna cămaşa şi mă

gândeam ta prima noapte petrecută la Birkenau­Auschwiiz, lagărul E, baraca nr. 19, când, pironit cu ochii pe una din grinzile transversale, citeam acea bizară inscripţie: Eine Laus – dein Tod. Un păduche – moartea ta.